Prof. univ. dr. Doru Buzducea: „Strălucirea se obține atunci când „te cobori” în adâncul ființei tale, iar deciziile de a-ți confrunta temerile dau forță, înalță și chiar fortifică ființa umană. Atât adâncimea, cât și înălțimea, atât cunoașterea de sine, cât și cufundarea în comorile și rănile inimii sunt nedescris de importante, dar cel mai important aspect al vieții este cunoașterea dragostei, a speranței și a credinței nelimitate într-un crez nelimitat!”

Tags

, ,

În România, problemele asistenței sociale, un domeniu care nu beneficiază de o expunere extraordinară în spațiul public, sunt știute de cei care lucrează în sistem și resimțite de toți cei aflați în situația de a apela la ajutor prin intermediul serviciilor sociale. Fie că vorbim de lipsă de personal, fie că ne referim la diferite aspecte care țin de legislație sau salarizare, aceste probleme și mijloacele pentru rezolvarea lor constituie subiectul unor discuții necesare, inițiate de Colegiul Național al Asistenților Sociali din România (CNASR) în cadrul campaniei „România se ridică în picioare pentru asistența socială”.

Prof. univ. dr. Doru Buzducea, președintele CNASR și decanul Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, vorbește, în cadrul acestui interviu, despre argumentele campaniei naționale, dar și despre importanța perseverenței de a rămâne motivat, de a evolua și de a rămâne conectat la propriile forțe. Încrezător într-un orizont limpede, implicat în proiecte mari, de anvergură, ce au ca scop schimbarea realității și redarea demnității ființei umane, îi încurajează pe cei care se tem sau încă nu pot privi spre zări clare și curate să coboare în adâncurile inimii și apoi să își ridice privirea spre „crestele munților, iar de acolo mai departe spre Cerurile prea înalte”.

d. buzducea

 

Recent, Colegiul Național al Asistenților Sociali din România (CNASR), al cărui președinte sunteți, a inițiat campania „România se ridică în picioare pentru asistența socială”, în cadrul căreia au loc evenimente de anvergură la nivel național. Ce anume vă motivează și ce a inspirat această campanie inedită și fără precedent în România?

Doar o motivație de aceeași anvergură putea să declanșeze o asemenea campanie ce răscolește o țară întreagă, ridicând-o în picioare. La evenimentele noastre, organizate sub tutela CNASR, participă oficialitățile județene, mass-media locală, universitari, asistenți sociali, personalități locale, prieteni și susținători ai profesiei noastre. Mă pasionează și mă impresionează viețile eroilor legendari, faptele și acțiunile celor care au făcut istorie și tocmai de aceea vă pot spune că la baza punerii în scenă a ceea ce dvs. vedeți prin Campania „România se ridică în picioare pentru asistența socială” stă o motivație într-un crez la fel de fascinant. Vă mulțumesc mult pentru faptul că urmăriți cu interes acțiunile noastre și că apreciați munca și eforturile de a reda strălucirea pe care o merită această nobilă profesie, profesia de asistent social. Iar pentru a nu rămâne dator întrebării dvs., vă pot spune că veșmântul acestor acțiuni de anvergură națională acoperă un Vis, o chemare, o misiune, un destin.

Cum ați caracteriza domeniul asistenței sociale în România, făcând o paralelă între coordonatele sale reale, actuale, și un model ideal pe care l-ați dori pentru țara noastră?

Cred că sistemul național de asistență națională se află pe drumul cu sens unic. Sunt sigur că acesta va arăta așa cum noi ni-l dorim, așa cum noi avem curajul să-l visăm. Și aceasta pentru că totdeauna viitorul depinde de calitatea visurilor noastre. Cred în forța ideilor, căci, așa cum spunea celebrul scriitor Victor Hugo, „există ceva mai puternic decât toate armatele lumii, iar aceasta este o idee căreia i-a sosit vremea”. Există o discrepanță semnificativă, sub anumite aspecte, între actualul sistem de asistență socială și cel pe care noi îl proiectăm. Mă refer aici nu neapărat la nivelul salarial, ci la condițiile optime de muncă, la susținerea tehnică și logistică și mai ales la angajabilitatea asistenților sociali la nivelul comunelor și satelor țării. Ar fi nedrept însă să amintesc doar minusurile, când sunt atâtea plusuri în jurul nostru.

Spuneați, în unele interviuri anterioare, că România se confruntă cu o lipsă acută de asistenți sociali. Facultatea de Sociologie și Asistență Socială – Universitatea din București, al cărei decan sunteți, inițiază anual campanii de promovare a facultății în diferite licee din întreaga țară, iar numărul celor care optează pentru această specializare crește exponențial de la an la an. Cum ar putea fi motivați absolvenții de asistență socială să rămână fideli acestui domeniu? 

Sunt deja motivați! Vin cu o chemare interioară către acest domeniu, către acțiunile ce redau demnitatea semenilor și prietenilor aflați în impas existențial, celor care traversează văi adânci, văi întunecate. Iată un argument motivațional al campaniei noastre, credem că asistentul social poate preveni și chiar poate reface echilibrul dintre persoanele aflate în diverse stadii de suferință și resursele individuale, familiale sau comunitare.

Într-adevăr, din ce în ce mai mulți tineri se îndreaptă către această profesie ce aduce plusvaloare comunităților locale, căci nu există sustenabilitate fără asistență socială. Cred în puterea și în capacitatea acestor tineri de a influența destine, de a dărui viitor și speranțe celor care se confruntă cu diverse lipsuri și chiar nedreptăți sociale. Există o nevoie acută de asistenți sociali mai ales la nivel local, vorbim aici de necesitatea ca autoritățile publice locale și în mod special primăriile să scoată la concurs posturile de asistent social și nu posturi pentru persoane cu atribuții în asistență socială. Am convingerea că, nu peste multă vreme, acest neajuns al sistemului național de asistență socială va fi rezolvat. Iar soluții există!

Vă mulțumesc pentru faptul că aduceți în discuție Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, la a cărei cârmă, prin forța destinului, mă aflu la ora actuală. Este cunoscut și recunoscut rolul SAS în formarea atâtor generații de profesioniști, dar și rolul jucat în dezvoltarea rețelei naționale de facultăți de profil, ca și în multe alte aspecte ale dezvoltării sistemului național de asistență socială. La ora actuală, SAS a pus în scenă, așa cum menționați, o întreagă campanie de prezentare în licee a tuturor specializărilor de formare inițială (sociologie, asistență socială, resurse umane, antropologie) pe care le pune la dispoziția tinerilor, iar rezultate sunt pe măsura seriozității acestei campanii. Curând și SAS va atinge gradul de popularizare pe care CNASR l-a dobândit în acest interval de timp, la nivel național.

„Asistența socială cuprinde orice efort depus de asistenții sociali pentru a «reface» inima omului, «căci din ea ies izvoarele vieții», orice efort depus pentru a reda  acestuia speranța că poate depăși orice dificultate și orice impas existențial”, afirmați într-un alt interviu. Cum se pot implica autoritățile în direcția soluționării măcar a unei părți dintre problemele cu care se confruntă în momentul de față domeniul asistenței sociale în România? 

Autoritățile locale dețin „pâinea și cuțitul”, cum se spune. Prin dezvoltarea rețelei locale de asistență socială, prin angajarea la nivelul comunelor și al satelor a asistenților sociali, prin dezvoltarea de servicii de prevenire și de suport social, prin susținerea logistică a profesioniștilor din asistență socială, printr-o atenție reală acordată celor care se confruntă cu diverse vulnerabilități sociale.

Da, asistentul social poate reda zâmbetul pe chipurile oamenilor, poate reînvia speranțele semenilor, poate aduce la lumină fărâma de demnitate care încă mai pâlpâie în interiorul celor care se confruntă cu sărăcia, cu dizabilitatea, cu violența sau cu orice tip de stigmatizare sau discriminare socială.

V-ați regăsit destinul în această profesie, așa mărturisiți într-un interviu, iar devotamentul dvs. pentru domeniul asistenței sociale este cunoscut tuturor, mai ales acum, cu ocazia acestei campanii pe care o derulați prin CNASR. Cum vă simțiți să străbateți țara în lung și în lat ridicând județele țării „în picioare pentru asistența socială” și care sunt mesajele pe care le primiți de la cei cărora le transmiteți cu atâta încredere: „A venit vremea ca asistentul social să fie valorizat în România!”? 

Mă simt foarte bine în acest turneu național, peste tot pe unde trecem suntem bine primiți, atât de către oficialități, de către mass-media locală și mai ales de către confrații noștri de breaslă: asistenții sociali. Simt că putem reînvia spiritul de breaslă, simt că sămânța încolțește rapid acolo unde cade, simt cum mesajele noastre capătă sens și forță din ce în ce mai mare. Lucrurile se leagă, căci punem pasiune, suflet și multă muncă în organizarea acestor evenimente. Vreau să mulțumesc tuturor ziariștilor locali care sprijină pro bono campania noastră, un ajutor nesperat și cu impact major am primit de la oamenii de media. Îmi face plăcere ca, însoțit de colegii mei din conducerea centrală a CNASR, Cristian Roșu, Ioan Durnescu și Diana Cristea, să străbatem țara de la nord la sud, de la est la vest, pentru a reda gloria și splendorile profesiei de asistent social, iar „cetățile” țării sunt „cucerite” una după alta de sigla CNASR. Transmitem multă emoție prin mesajele noastre duse la nivel județean, redăm demnitatea colegilor noștri încurajându-i să se înalțe deasupra circumstanțelor istorice, să privească spre înălțimile profesiei, să-și ridice privirea spre crestele munților, iar de acolo mai departe spre Cerurile prea înalte.

Ce anume din traseul dvs. existențial, formativ v-a adus mai aproape de cei aflați în suferință și de cei care îi au în grijă pe aceștia?

Întreg traseul meu existențial conține fapte, întâmplări, întâlniri ce au dat sens și farmec destinului meu. Dvs. vedeți doar partea spectaculoasă și e firesc să fie așa, dar vă spun că nimic trainic nu se construiește de la sine, că totdeauna realizările, de orice natură ar fi ele, se fundamentează pe valori și sentimente profunde, iar nu de puține ori suferința coexistă cu împlinirea, iar succesul vizibil are la bază nu doar determinare, ci și multă muncă, mult „antrenament” și multă perseverență. Este drumul care mi se potrivește cel mai bine, iar Dumnezeu m-a condus pe această cărare pe care pot da maximum de randament și mă simt bine în acest rol, îmi place, căci coincide cu dorințele inimii și ale sufletului meu.

La balul de absolvire SAS din 2016 ați venit împreună cu prodecanul facultății, prof. univ. dr. Gabriel Jderu, pe o motocicletă cu ataș. Care a fost mesajul pe care ați vrut să-l transmiteți absolvenților SAS prin această secvență inedită, cunoscut fiind faptul ca profesorul impune, de multe ori, un model comportamental?

Frumos din partea dvs. să vă amintiți de acel episod din „serialul SAS”. A fost un moment emoționant. Veneam după o ceremonie de absolvire spectaculoasă, se schimbase întreaga conducere a facultății, iar emoția a cuprins întreaga instituție, a fost un moment „uman” apariția noastră pe motoare la bal. Doream să le mulțumim, să dăm naștere unei comunități profesionale, să generăm un atașament față de facultate, față de viitor.

Pentru mine, atașamentul lor față de profesie, față de SAS reprezintă un indicator al succesului instituțional. A fost un moment extraordinar atunci, eram mândri de ei, de ceea ce au reușit să realizeze prin acea ceremonie devenită deja tradiție. Acolo, în acea zi în care mulți se așteptau să plouă, absolvenții au pornit motoarele facultății, motoarele afective! Cu toții am fost atunci ca o imensă sferă de emoții pozitive! Și n-a plouat, din contră, a răsărit soarele și am avut parte și de curcubeu. Am demonstrat că, împreună, se poate! Pentru ei și pentru acea zi minunată, avem datoria să ducem curcubeul mai departe generațiilor viitoare! Avem datoria de a ține pornite motoarele emoționale ale facultății! Studenții noștri au nevoie să prindă aripi și să zboare, iar emoțiile pozitive sunt cel mai bun combustibil pentru zbor.

Alfred Hitchcock definea fericirea ca „un orizont clar, curat (n.r. a clear horizon). Nimic de care să îți faci griji. Doar lucruri care sunt creative și non-distructive”. Care este definiția fericirii așa cum se regăsește ea în dicționarul personal al lui Doru Buzducea?

Vă mulțumesc pentru întrebare, dar nu vă pot da definiția acum, nu a sosit vremea pentru o asemenea clarificare. Ceea ce nu înseamnă că nu aș cunoaște-o! Cred însă că celebrul regizor are perfectă dreptate și mai cred cu tărie în structura ființei mele creative, în misiunea și-n Visul inimii mele! Cred într-adevăr într-un orizont non-distructiv și mai cred în Creatorul întregii lumi vizibile și invizibile. După cum ați sesizat, îmi plac și chiar ador proiectele mari, de anvergură, proiectele ce schimbă realități, cele ce dau strălucire și spectaculozitate, dar și demnitate ființei umane.

Și pentru că tot am făcut mai sus referire la cunoscutul regizor, cât de importantă credeți că este confruntarea cu propriile temeri și cufundarea în adâncurile propriei inimi, cu rănile și comorile sale, pentru „a-ți putea înălță privirea către munți”, așa cum scriați la un moment dat pe pagina dvs. personală de Facebook?

Strălucirea se obține atunci când „te cobori” în adâncul ființei tale, iar deciziile de a-ți confrunta temerile dau forță, înalță și chiar fortifică ființa umană. Atât adâncimea, cât și înălțimea, atât cunoașterea de sine, cât și cufundarea în comorile și rănile inimii sunt nedescris de importante, dar cel mai important aspect al vieții este cunoașterea dragostei, a speranței și a credinței nelimitate într-un crez nelimitat!

Un gând pentru cei care se tem sau încă nu pot privi către acel orizont clar și curat!

Ridicați-vă privirea spre munți, iar de acolo mai departe, spre Cerurile prea înalte!

Nu voi încheia însă cu acest gând interviul de azi, ci cu un mesaj pe care l-am primit chiar în aceste clipe de la noul lider al filialei Dolj a CNASR, de la doamna Lavinia Bucur, proaspăt aleasă în funcția de președinte. Redau integral mesajul, cu acordul autoarei, mesaj ce răspunde concret la întrebarea dvs. referitoare la felul în care suntem primiți prin țară în acest turneu național:

„Bună seara, stimate domnule Președinte!

Vă scriu de la Craiova și profit de această ocazie pentru a vă mulțumi pentru aprecierea dumneavoastră prin mesajul trimis astăzi: «Toți liderii de filiale, fără a face diferența între voi». Este motivant, mai ales la început de drum. Experiența mea de leadership nu este vastă, dar o să fac tot ce îmi stă în putere să nu îmi dezamăgesc colegii ce mi-au acordat încrederea lor, pe Emilia, care a avut încredere în mine și m-a antrenat în aceasta provocare. Cred cu tărie în această nobilă profesie și în șansa de reușită a celor ce o practică zi de zi în raport cu beneficiarii lor. Ne reorganizăm puțin la Dolj și apoi se cade ca și noi, asemenea celorlalte județe ale țării, să ne alăturăm campaniei România se ridică în picioare pentru asistența socială. Ne gândim la un proiect. Imediat ce ideile sunt puse cap la cap, iar evenimentul prinde contur, vă dăm de știre. Sperăm curând. Vă mulțumesc, încă o dată, pentru avântul pe care l-am primit astăzi și vă doresc o seară plăcută alături de cei dragi!”

 

Vals într-o coadă de cometă

Tags

,

Mă aflu în interiorul

unei supernove.

Lumina de aici ar ajunge

pentru câteva generaţii

rătăcite pe pământ.

Mi-am construit un castel

de lux

asemeni unui prinţ medieval.

Am atârnat candelabre fine

de praf stelar şi

m-am aşezat în fotolii

de cratere.

E confortabil aici. E loc

pentru toată lumea,

dar, din nou, aşa a fost

dintotdeauna.

Mi-aş dori să am vecini care

să mă invidieze.

Proprietate de lux într-o

supernovă.

Rătăcesc ca o cămilă pe

spatele acestui deşert stelar

şi nu pot să nu îmi amintesc

de anotimpurile petrecute cu tine.

Mi-aş sparge ceasul de podea,

însă nu îl mai am.

Aici nu există timp.

Nu vine nimeni să măture

cioburile împrăştiate

dintr-o stea spartă

şi nu e ca şi cum ar trebui

să fiu undeva la o anumită

oră.

Era un timp când aş fi dat

orice să nu fiu nicăieri

la nicio oră.

Numeam asta libertate.

Sunt foarte liber acum.

Însă nu e absolut nimeni

aici.

Asta e treaba cu omenirea,

vrei nu vrei, faci parte din ea.

Însă când omenirea nu mai există?

Când umanitatea a dispărut?

Sunt ultimul supravieţuitor al

unui pământ în derivă.

Nu. Nici pomeneală.

Doar am nimerit aici

în drumul meu către lună.

În jurul meu dansează

mii şi mii de firişoare

de lumină.

Mă balansez într-o pânză de

păianjen incandescentă.

Dacă respir? Nu, aici nu se respiră.

Aici, aerul stă. Pur şi simplu stă.

E ca un picior amorţit

ce zace în plămân.

Mi-aduc aminte de când respiram.

Să-ţi fie ruşine că mă faci

să mă gândesc la asemenea

lucruri.

Puteam să văd cum se

înnoadă firul dintre

două respiraţii diferite.

Puteam să simt prezenţa

cuiva într-o simfonie

respiratorie. Respiraţia nu are culoare.

De fapt, acum, nimic nu mai are culoare, rasă, sau gen.

Totul e doar un ecou surd.

De unul singur împotriva nimănui.

De-ar fi cineva împotriva căruia

să mă revolt, împotriva căruia să

uneltesc,

să ridic mâna,

de-ar fi cineva pe care să-l urăsc,

să-l înjur.

De-ar fi cineva la care să urlu.

Nu e nimeni.

De-ar fi cineva pe care să iubesc.

Nu e nimeni.

A fost un moment când

parcă eram mai mulţi.

Însă nu găseam suficiente

locuri de îngropăciune

şi ne certam pe cele rămase.

Îmi aduc aminte

că ar fi fost loc pentru toţi,

însă cineva a propus o idee:

dacă nu putem

trăi împreună,

ar fi bine să facem cât mai multe

să putem muri împreună.

S-a votat în unanimitate.

Mi-aş dori să fie cineva

care să vadă ironia.

Aici nu e nimeni.

Poate mai încolo…

Mă aflu în lagărul dansatorilor în coadă de cometă.

Suntem aruncaţi aici pentru că

promovăm o mişcare sincron

cu tendinţe către echilibru.

Nu sunt gratii, sau pereţi, ca să

străjuiască această închisoare.

Nici nu e nevoie.

Plutim într-o sferă continuă,

aparent luminoasă,

de izolare. Asta e temniţa noastră.

A nu mai şti unii de alţii.

La început era a ne face că

nu mai ştim unii de alţii.

Însă orice minciună exersată

suficient de mult timp

începe să treacă drept adevăr.

Cine fluieră?

Nimeni. Ce frumos ar fi să aud

un fluierat.

Al altcuiva.

Dacă mă auzi, fluieră te rog pentru mine.

fluieră pentru

nu e prea târziu.

(Lucian Alecu)

 

lucian alecu

 

Prof. Doru Buzducea: „Dacă ai curaj și ești purtător de busolă, poți vedea direcția, poți vedea culmea la care vrei și poți să ajungi”

Tags

,

Ne aflăm la început de an, un moment pe care mulți dintre noi îl privim ca pe un bun prilej de a ne regăsi speranța, resursele interioare, de a vedea viitorul cu optimism, energie și gânduri pozitive. Elemente principale care însoțesc, de regulă, mesajele prof. univ. dr. Doru Buzducea. Pentru că interviul anterior acordat de către decanul Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București a avut un impact puternic în mediul online, primind numeroase like-uri și distribuiri din partea voastră, am decis să repetăm experiența. Și aceasta pentru că repetițiile sunt bine-venite, mai ales atunci când sunt centrate pe bine, pe afirmativ!

db-1

Parcurgând discursurile dvs. publicate pe blogul personal, am observat importanța pe care o acordați optimismului, atitudinii pozitive, în special atunci când vă adresați tinerilor, studenților, care au, desigur, nevoie de sfaturi, fiind la început de drum. Având în vedere această – bănuiesc – apetență pentru retorică, ați fost vreodată tentat sau vi s-a propus să intrați în politică?

Mai întâi de toate, vă mulțumesc pentru aprecieri, pentru deschidere, pentru această revenire ce-mi oferă, iată, o nouă oportunitate de a ajunge la inima cititorilor dumneavoastră, nu puțini la număr. Și dacă îmi este permis un compliment, vă mărturisesc că-mi plac întrebările pe care cu atâta măiestrie le formulați, mă onorează, mă inspiră și totodată mă provoacă la noi destăinuiri.

Ca să vă răspund direct: îmi place și iubesc retorica, o pot practica cu ușurință, dar nu m-a tentat niciodată și nici nu am de gând să intru în politică. Îmi place însă să practic „politica” inimii mele! Ceea ce și fac dintotdeauna. Nimic altceva. Doar ceea ce cred și ceea ce simt! Iar dacă ar fi să valorific această apetență pentru retorică la o scară mai mare, dacă asta vă întrebați de fapt, acest lucru ar fi posibil și de dorit în cu totul o altă activitate, cu siguranță însă nu în politică.

În privința optimismului și a atitudinii pozitive, viața mi-a demonstrat că orice experiență, că orice dificultate și chiar impasurile existențiale majore – și nu puține – pot fi transformate în avantaje. Cere timp, desigur! Aceasta ar fi cea mai importantă lecție învățată atât de la viață, cât și din lecturile ulterioare pe această temă. Și-am studiat viețile multor personalități care au făcut istorie.

În cartea „Asistența socială – o chemare, o misiune, un destin” faceți referire la anumite nedreptăți pe care le-ați suferit de-a lungul vremii. Cu toate acestea, Doru Buzducea „are busola la el și atunci când toate drumurile duc spre sud” (sursa: Facebook). Ce vă ajută să țineți direcția dorită, să vă urmați visurile, să vă materializați proiectele, idealurile, indiferent de obstacolele pe care le întâlniți?

Nu m-am dezis niciodată de matricea mea sufletească. Și-am ales să-mi păstrez demnitatea cu orice preț și în orice circumstanță. În plus, păstrez în structura ființei mele acea credință necondiționată într-un sens necondiționat, ca să-l parafrazez pe Viktor Frankl, o opțiune personală care m-a ajutat pe termen lung.

Nedreptățile la care am făcut trimitere în albumul menționat fac parte din viață, iar cu timpul le-am transformat în avantaje. Cu ajutor de Sus, nu altfel! Mai ales acum, la început de an, cred că merită accentuat și acest fapt. Dincolo de talent, de calități, de contexte favorabile, de determinare și de capacitatea de a accelera materializarea dorințelor, avem nevoie și de activarea credinței! Mai ales atunci când dorim să realizăm lucruri trainice, proiecte temeinice care să schimbe din temelii mentalități și care pot să dea un alt curs evenimentelor! Iată secretul busolei care indică mereu nordul atunci când toate direcțiile duc spre sud!

Revenind, știu din povestirile eroice ce mi-au fascinat copilăria, iar apoi viața mi-a confirmat, că realizările nu se obțin ușor, și că cel mai adesea izvorăsc și sunt fundamentate pe asemenea experiențe cu mare încărcătură emoțională. Ca să concluzionez: „măreția” coabitează cu suferința, mai ales cu cea de natură sufletească. Răsfățații sorții duc cu ei deseori și astfel de adevăruri, și astfel de realități. Istoria este generoasă cu exemple în acest sens, pe care și dumneavoastră le cunoașteți. Desigur, în cazul meu e bine să păstrăm proporțiile!

„În viață, țineți drumul drept!” Sunt cuvinte care vă aparțin, publicate pe pagina dvs. de Facebook. Ce sfat aveți pentru cei ce simt că drumul pe care merg este unul anevoios, alunecos și care duce mai curând către o prăpastie decât către culmi? Dar pentru cei care se simt blocați într-o intersecție cu mai multe drumuri și nu știu ce direcție să aleagă?

Să țină drumul drept! Acesta este sfatul. Pare o metaforă, și chiar este, retoric vorbind. Dar a ține drumul drept înseamnă să-ți urmezi inima și intuiția, căci atunci când alegi cu inima alegi și cu mintea, nu există nicio contradicție între cele două. Drumul drept înseamnă să-ți urmezi visurile, țintele, să nu te abați de la obiectivele inimii tale, dar oare acest sfat nu-l întâlnim dintotdeauna și în tâlcul multor povestiri? Metafora drumului drept o regăsim nu doar în mitologie, ci și în multe alte creații, din mai toate domeniile vieții. Drumul drept este mai mereu anevoios, uneori alunecos, alteori traversează o prăpastie înfiorătoare, alteori este presărat cu intersecții complicate, dar dacă ai curaj și ești purtător de busolă, poți vedea direcția, poți vedea culmea la care vrei și poți să ajungi.

Puneți preț pe investiția în educație, în lectură. De multe ori însă, ajungem să apreciem oamenii pentru calități precum bunătate, maturitate, chiar dacă este vorba despre oameni simpli, fără un nivel ridicat de educație. Care sunt învățăturile pe care le-ați preluat de la aceștia?

Drumul cărții conține învățăminte și valori transmise din generație în generație. Pe lângă educația formală, la fel de importantă este și educația informală, ba chiar aceasta poate face diferența în anumite circumstanțe. Știința, cunoașterea, în genere, oferă plus valoare vieții atunci când coboară în mijlocul mulțimilor, atunci când aduc beneficii semenilor, iar asemenea calități ca cele menționate ne determină să conștientizăm supremația legilor nescrise „scrise” în inimile noastre. Apreciez și-mi place modestia oamenilor simpli, demnitatea lor.

În drumul către sine, în exercițiile cotidiene de căutare a propriului sens personal și profesional, care au fost lucrurile pe care le-ați luat mereu cu dvs.?

Concentrarea, determinarea, detașarea și cutezanța „urcatului pe casă”, drumul drept, perseverența, modestia, capacitatea de a face diferența, credința, pe scurt: drumul inimii! Toate acestea conduc la încrederea de sine.

De multe ori în mesajele dvs. faceți referire la credință. Ce sens personal dați acestui concept? Un crez personal, credință în divinitate?

Pentru mine, credința a reprezentat totdeauna modalitatea de a privi spre interiorul ființei mele, capacitatea de a intui și de a materializa visurile, modalitatea de a activa ceea ce este scris în mine însumi. Credința face parte din structura mea sufletească! Îmi place să acționez prin credință! Cred în ceea ce fac! Îmi place ceea ce fac și nu mă pot dezice de mine însumi! Și dacă e să fie, este. Și de ce nu ar fi?

Sunteți preocupat de înălțimi, de culmi, la care faceți adesea referire în scrierile și discursurile dvs. Care este relația dvs. cu abisurile/adâncimile (lumii lăuntrice, cunoașterii umane etc.)?

Am o relație specială cu abisurile, cu adâncimile, cu văile, le port cu mine, fac parte din istoria mea de viață. Cunosc și vârful, și prăpastia, dar îmi plac și ador înălțimile, tocmai de aceea îndrăznesc să vorbesc direct despre scopuri mari în viață. De acolo, de pe înălțimi, de pe stânci, poți obține victoriile. De acolo vin izbânzile! E un act de viziune, de credință, de caracter. În copilărie am urcat deseori, la propriu, drumul la „Culme”, un deal abrupt, lung și anevoios din zona bunicilor mei, iar ca să ajungi în vârf începi, firește, de la firul ierbii, nu există scurtătură și nici altă cale! Odată ajuns pe culme însă, nu-ți mai poți dori iar valea!

Sunteți o persoană extrem de pasionată de ceea ce faceţi, de domeniul pe care îl reprezentaţi, sunteți dedicat multor cauze nobile și implicat în multe proiecte. Când și mai ales la ce spune Doru Buzducea nu? 

Îmi place să intervin atunci când simt că este nevoie de intervenția mea pentru a face diferența. Simt astfel de momente. Apoi, îmi place perfecțiunea! Pot spune și „nu”, mai ales atunci când lucrurile se abat de la perfecțiune. Experiența, cunoașterea și intuiția îmi sunt aliați atunci când este „nu”! Avem voie să spunem și „nu”, avem voie să ne răzgândim, totul e să ținem drumul drept!

Care este prețul succesului? Și cum reușiți să vă mențineți proaspăt și actual într-o avalanșă de activități, presiuni și responsabilități?

Este și un preț, altfel nu se poate, dar să-l lăsăm în sfera sa. „Motorul vieții”, odată descoperit însă, poate fi atât de puternic, încât, accelerând la maximum, poți deschide până și zăgazurile cerurilor! Iar acesta ține de fiecare în parte, de structura sufletească a fiecăruia.

Cei care vă urmăresc pe Facebook pot vedea că multe dintre postările și fotografiile dvs. conțin ori sunt însoțite de mesaje pozitive, menite a motiva, a încuraja. Anul 2016 este privit ca fiind unul cu o încărcătură profund negativă (atacuri teroriste, drame colective, artiști care ne-au părăsit și multe altele). Ieșim, așadar, dintr-un an nu tocmai armonios. Cum ne putem „seta” pe „modul” pozitiv pentru un nou început, 2017?

Gândind maximal! E o chestiune de alegere! Iată că v-am destăinuit și sursa ce-mi dă puterea de a materializa visurile, proiectele, idealurile! Un an bun tuturor, plin de magie, de miracole, de gânduri pozitive și o viață mai bună, pe măsura sufletului dumneavoastră!

Despre modele și recunoștință  

Tags

A exprima recunoștință este un bun exercițiu de smerenie și face parte din normalitatea noastră ca oameni. Așa că nu poate fi nimic mai frumos decât a recunoaște faţă de noi înșine și faţă de ceilalţi care au fost modelele noastre.

Cândva, în liceu, mi-a căzut o carte în mână, „Cuplul conjugal, armonie și dizarmonie”, a doamnei Iolanda Mitrofan, și de atunci am știut că aceasta va fi menirea mea, să ajung terapeut. Sigur că părea un vis utopic la acea vreme – nici nu aveam facultate de psihologie în țară, deci cum să fie posibil? Citind cartea, am înțeles ce vreau să devin și mi-am dorit să o cunosc pe autoarea cărții. Cum să fi știut eu la acea vreme că am să o cunosc și că îmi va deveni model? Nu aveam de unde să știu, însă exact așa s-a întâmplat.

De-a lungul formării mele, am avut câteva modele, însă cred cu tărie că cel mai mult dumneaei mi-a influențat viitorul. O dată prin terapeutul care este, apoi prin școala de formare, în care m-am regăsit cu adevărat, dar și prin calitatea de om, un om care mereu mi-a fost alături în diferite momente ale vieții mele. Îi sunt, astfel, recunoscătoare pentru prezență, dar mai ales pentru că mi-a fost sursă de inspirație de atâtea ori în viață.

Cred și acum că nu suntem nimic dacă nu știm să dăm mai departe din darurile primite și cred că e bine să fim modele (atât cât putem). De-a lungul vieții mele, am fost model de multe ori (cel mai adesea pentru copiii mei, dar nu numai), însă unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat a fost să fiu model pentru primul meu grup de parenting. Acolo am aflat cum este să fii un model și cât este de copleșitor uneori să primești feedback la gesturile tale, sa le vezi reproduse, să le vezi replicate într-o creștere frumoasă a unor copii, a unor familii. Atât de frumos „te ating” astfel de experiențe!

Să nu uităm deci care ne-au fost modelele și mai ales să nu uitam să dăm mai departe din darurile primite! (Roxana Maier)

roxana-maier

Roxana Maier este psihoterapeut P.E.U., conferențiar universitar doctor la Universitatea „Hyperion” București, are competențe în psihologia muncii, organizațională și transporturi, psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională, psihologie clinică, este trainer NLP, coach. Este autor a 14 cărți de specialitate. Dincolo de domeniul de specializare, preocupările sale au dus spre desen, pictură, artizanat, o carte de beletristică, două cărți de bucate.

Prof. Jill Bunce: “The experience of moving and dancing enables the therapist and the client to be in touch with life at depth, allowing the mind and the body to unite”

Tags

, ,

You had the chance to meet prof. Jill Bunce, PhD, from University of Derby, UK, earlier this year, at the 7th edition of The Conference of Experiential Psychotherapy and Unifying Personal Development. The participants had the opportunity to get knowledge of the relevance of dance and movement to psychotherapy within the lecture that prof. Bunce held, but also to participate to a workshop that she prepared for the event, “The significance of the body in dance movement psychotherapy”.

Dr. Jill Bunce has used dance as a community art form for many years, having graduating as a teacher and then attending the Laban Studio.  She developed her career to establish an Undergraduate Programme at Derby University in 2000, which is now thriving. She trained as a dance movement psychotherapist in 1991-1995, at the Laban Centre, and completed a piece of research which was published in the “Nameless Dread”, 2006.  In this book she completed a chapter on her work with Parkinson’s Disease.

She has worked as a dance movement psychotherapist with many different vulnerable people and also with people with autism, learning disability, dementia, conduct disorder, addiction and older people and children from ages 3-15.  She got her doctorate in 2008, on the development of a different ethos for Dance Education.

She has established a training course for Dance Movement  Psychotherapy at Derby University in 2010 and is now training post graduates as dance movement psychotherapists and has a creative, dynamic and experiential course. She has organised workshops and lectured in Finland, Russia, Greece, Spain and UK for the Parkinson’s Disease Society, specialist nurses, schools and colleges.

She completed, in 2012, a community research project with Staffs University and a dance consortium – Dance 123 BID. This was an investigation into the responses to an eating disorder and a creative imput through performance and workshops with adolescents.   This work has been published and has created a wide interest.

You will have the chance to meet Jill Bunce again next month (November 11-13), in Bucharest, where she will conduct the workshop „Dance and Movement Psychotherapy – steps, process, experiences”. For details on this workshop visit http://sper.ro/anunturi/anunturi-workshopuri/236-psihoterapie-prin-dans-i-micare-pai-proces-experiene-workshop-formativ-experienial-11-13-noiembrie-2016-bucureti

jill_bunce2

First of all, thank you for accepting our invitation to come to Romania, for participating at the 7th edition of the Conference of Experiential and Unifying Psychotherapy and Personal Development and also for sharing a part of your experience of over 30 years with our readers. You have worked as a dance/movement psychotherapist for many years and you are the leader of the Dance and Movement Psychotherapy Master‘s program at the University of Derby, UK. How did you become passionate about this domain and what were the reasons for initiating this Master’s program?

I have always been passionate about dance and when I was a teacher I became aware of the potential of dance and movement for emotional and social health. I became more passionate when I started my training and saw its potential for adults in various settings. Since then, I have seen that the process and the experience of moving and dancing enables the therapist and the client to be in touch with life at depth, allowing the mind and the body to unite in order to generate change in our perceptions and personal behaviour.

Dance movement psychotherapy is a  complex domain and it is approached differently by professionals, depending on their academic and cultural background. How do you define dance movement psychotherapy and what are the main competences that a dance movement psychotherapist should possess, in your opinion?

Dance movement psychotherapy gives and enables a person a means of experience which links the body and mind and informs the perception and world view of the therapist and client. This is experienced through movement and dancing and the choreography of human expressiveness and relationships. We use movement and dance, which is expressed through the engagement of one human to another.

It is well-known that movement and dance have positive effects on our everyday life. However, they are not used that often as healing tools in the psychotherapeutic process. What are the advantages of using dance/movement as a therapeutic approach?

The advantages are that there can be a use of the non-verbal means of communication and the unconscious and the conscious thoughts are expressed through movement and the dance of human relationships. How much do we use a smile? Who taught us to smile? Who leads or follows in a relationship? Like the birds, we move and mirror each other, but we also attack and defend through our bodies. We also use dance as a social means of relation and we mark our rites of passage through it too.

jill_bunce1

One of your areas of expertise is working with people suffering of Parkinson disease. Which are the main effects of DMP on this particular population?

So far, it has been linked to the development of control and management, but there seems to be a link between increased motor control and the management of the psychiatric aspects of the illness too.

You travel a lot facilitating DMP workshops in many countries in the world because you enjoy discovering new cultures and teaching. How was your experience of collaborating with Romanian people? Were there any challenges for you?

I enjoyed the experience because I am always learning. Each culture has many roots and these roots have movement signatures. The challenges were to follow their needs and not my own, but also to inspire but not to patronize and to elicit their underlying needs.

jill_bunce3

As a professional and also a participant at your workshop at the SPER conference this year, I noticed an interesting aspect of your way of working with movement: you don’t use music. The reason for that is that you want to avoid manipulating the participants’ mood through music (it is well known that music can determine the way you feel, or even hide the client’s disposition, influencing the process of self-awareness, as Flavia Cardaş affirms in an interview for SPER Publishing – https://editurasper.wordpress.com/2016/08/07/flavia-cardas-este-in-instinctul-nostru-sa-dansam-iar-educatia-ar-trebui-sa-ia-mai-mult-in-considerare-acest-aspect/) and make them contact their inner music, which they are encouraged to express through movement. Realizing the true usefulness of that approach – one that the Romanian specialists are not familiarized with -, can you detail your psychotherapeutic approach and the benefits that your clients get from the DMP process?

I do use music, but we often move or dance to music but not reach the rich experience of what movement can offer. A baby does not need music, but an adolescent might. What is the reason? My approach is to be open to as many possibilities and not to close the process down, and that it is about the relationship. The depths of the unconscious has its own logic.

The dance therapist profession is not acknowledged in Romania, also the information about the efficiency of this type of therapy and the use of DMP in individual sessions are not very substantial. There aren’t any Master’s programs focused on DMP (although dance therapy is studied at SPER School and within the Experiential Psychotherapy of Unification Master’s – University of Bucharest, and until this moment only one PhD thesis validated DMP in experiential approach – Univ. lecturer Florin Vancea, with the guidance of Prof. Iolanda Mitrofan, PhD, and another is in the validation stage (psychologist Flavia Cardaș, under the same guidance). Tell us more about the status of a dance movement psychotherapist in the UK, Europe and worldwide!

It is a growing profession and we need to develop the practice so that it becomes more mainstream.

Why would you recommend participating or training in dance movement psychotherapy?

Because I have participated in the process and I have seen people’s lives transformed by the process. I can say that its effects will be visible not only on the professional level – which means having access to a conceptual and practical structure -, but also regarding personal aspects.

jill_bunce4

We are glad that you accepted once again our invitation to facilitate a workshop for the Romanian professionals. What is the main objective of your workshop?

The main objective is to share some of the awareness and practice and to assist in its development in Romania so that you can benefit from the profession and some of the awareness that it develops and promotes.

Thank you for your time! We are looking forward to seeing you again in November! Until then, please send our readers and Facebook friends a message!

I hope to see you at the workshop and I hope you will come with many questions and be willing to participate.

(An interview by psychologist Sorina Dumitrache, PhD, translation – psychologist Flavia Cardaș, PhDs)

Prof. Jill Bunce: „Experiența de mișcare și dans determină terapeutul și clientul să se conecteze în profunzime cu viața, permițând minții și corpului să se unifice”

Tags

, ,

Cu prof. univ. dr. Jill Bunce, de la Universitatea Derby, UK, ați putut face cunoștință în luna aprilie a acestui an, în cadrul celei de-a VII-a ediții a Conferinței de Psihoterapie Experiențială și Dezvoltare Personală Unificatoare. Participanții la eveniment au putut afla mai multe despre „Relevanța dansului și a mișcării în psihoterapie”, așa cum dr. Bunce și-a intitulat prelegerea, dar au avut ocazia să asiste și la workshopul „Semnificația corpului în terapia prin dans și mișcare”.

Dr. Jill Bunce a utilizat dansul ca o formă de artă în comunitate pentru mulți ani. A urmat cursul de formare ca psihoterapeut prin dans și mișcare la Centrul Laban, între anii 1991 și 1995, inițial fiind cadru didactic. În cartea „Nameless Dread”, în anul 2006, a publicat o parte din cercetarea sa în urma lucrului cu persoane cu boala Parkinson.

Ca dans-terapeut, dr. Bunce are o vastă experiență cu grupurile vulnerabile precum persoane cu autism, cu dificultăți de învățare, demență, adicții, lucrând cu clienți din diverse categorii de vârstă, de la copii  de 3 – 15 ani, până la persoane în vârstă. În anul 2010, dr. Jill Bunce a pus bazele Masterului de Psihoterapie prin Dans și Mișcare la Universitatea din Derby, despre care afirmă că este un curs creativ, dinamic și experiențial.

De-a lungul carierei sale, a susținut ateliere și prelegeri în Finlanda, Rusia, Grecia, Spania, România și Marea Britanie, în cadrul Societății pentru Boala Parkinson, al Școlii pentru Asistente și în alte școli și licee.

În anul 2012 a finalizat un proiect de cercetare comunitară în colaborare cu Staffs University și a organizat un consorțiu intitulat „Dance 123 BID”. Acesta din urmă a presupus investigarea efectelor tulburărilor de alimentație printr-o reprezentație creativă și prin ateliere dedicate adolescenților. Acest proiect a fost publicat și a trezit un larg interes în domeniu și nu numai.

Cu prof. Jill Bunce vă veți putea întâlni din nou în perioada 11-13 noiembrie, la București, unde va susține workshopul „Psihoterapie prin dans și mișcare – pași, proces, experiențe”. Mai multe detalii despre acest workshop găsiți aici: http://sper.ro/anunturi/anunturi-workshopuri/236-psihoterapie-prin-dans-i-micare-pai-proces-experiene-workshop-formativ-experienial-11-13-noiembrie-2016-bucureti

jill_bunce2

În primul rând, vă mulțumim pentru deschiderea cu care ați răspuns invitației noastre de a veni în România și de a participa la cea de-a șapte ediție a Conferinței de Psihoterapie Experiențială și Dezvoltare Personală Unificatoare și pentru disponibilitatea de a răspunde întrebărilor noastre și de a împărtăși cu publicul român din experiență dvs. profesională de peste 30 ani. Lucrați ca dans-terapeut de foarte mulți ani și în prezent coordonați programul masteral „Terapie prin dans și mișcare” la Universitatea din Derby, UK. Cum s-a născut pasiunea dvs. pentru acest domeniu și ce anume v-a determinat să creați acest master?

Întotdeauna am fost pasionată de dans, iar când am devenit profesor, am început să conștientizez potențialul dansului și al mișcării pentru sănătatea emoțională și socială. Am devenit și mai pasionată când mi-am început formarea ca dans-terapeut, observând beneficiile dansului și mișcării în viața adulților, în diferite contexte. Procesul și experiența de mișcare și dans determină terapeutul și clientul să se conecteze în profunzime cu viața, permițând minții și corpului să se unifice pentru a genera schimbări în percepțiile și comportamentele personale.

Terapia prin dans și mișcare este abordată și înțeleasă în mod diferit de specialiști, în funcție de backgroundul lor academic și cultural. Cum definiți dvs. dans-terapia și care credeți că sunt competențele pe care ar trebui să le aibă un dans-terapeut?

Psihoterapia prin dans și mișcare oferă mijloace experiențiale care conectează mintea și corpul, transformând percepția și viziunea despre lume atât ale terapeutului, cât și ale clientului. Totul este experimentat prin dans, mișcare și prin coregrafia expresivității umane și relaționale. Oamenii se conectează unul cu celălalt la un nivel profund prin intermediul dansului și al mișcării.

Este cunoscut faptul că mișcarea și dansul au efecte benefice asupra stării noastre generale. Cu toate acestea, ele sunt prea puțin integrate în procesul terapeutic. Cui se adresează terapia prin dans și mișcare și care sunt principalele beneficii ale acestei modalități de lucru?

Principalul beneficiu este reprezentat de utilizarea mijloacelor nonverbale de comunicare, conținuturile interioare conștiente și inconștiente fiind exprimate prin mișcare – dansul relațiilor interumane. Cât de mult suntem obișnuiți să zâmbim? Cine ne-a învățat să zâmbim? Cine conduce și cine este condus într-o relație? Ca și păsările, ne mișcăm și ne oglindim unul pe celălalt, totodată atacând și apărându-ne prin intermediul corpului nostru. De asemenea, folosim dansul ca mijloc social de relaționare și ca ritual.

jill_bunce1

Una dintre ariile dvs. de interes este lucrul cu persoanele care suferă de boala Parkinson. În ce constă intervenția în lucrul cu acești pacienți și care sunt principalele beneficii pe care aceștia le au?

Până în prezent, efectele dans-terapiei în boala Parkinson au fost conectate cu îmbunătățirea capacității de control motric și a abilității de gestionare a aspectelor psihiatrice ale bolii.

Călătoriți mult și ați ținut workshopuri în diferite țări, interesată fiind să dați mai departe cunoștințele dvs. și totodată să vă conectați la cultura locurilor în care împărtășiți cu atâta entuziasm din experiența dvs. profesională. Cum vi s-a părut contactul cu publicul din România și care au fost provocările pe care le-ați întâmpinat aici?

M-am bucurat foarte mult de experiență, pentru că sunt într-un proces continuu de învățare. Fiecare cultură are multe rădăcini, iar aceste rădăcini au amprente de mișcare. Provocarea a fost să pot fi în concordanță cu nevoile participanților, și nu cu nevoile personale – totodată să inspir, și nu să „predau”.

jill_bunce3

În calitate de specialist și deopotrivă participant la workshopul pe care l-ați susținut în cadrul conferinței SPER de anul acesta, am remarcat un element nou la maniera dvs. de lucru: nu folosiți suport muzical, motivul fiind acela de a nu manipula starea participanților prin intermediul muzicii (cunoscut fiind faptul că muzica poate crea anumite stări sau poate masca dispoziția clientului, influențând demersul de autocunoaștere, așa cum precizează și Flavia Cardaș într-un interviu ce poate fi accesat aici https://editurasper.wordpress.com/2016/08/07/flavia-cardas-este-in-instinctul-nostru-sa-dansam-iar-educatia-ar-trebui-sa-ia-mai-mult-in-considerare-acest-aspect/) și de a-i pune în contact cu muzica lor interioară, pe care sunt încurajați să o exprime prin mișcare. Înțelegând adevărata utilitate a acestei abordări, cu care specialiștii din România nu sunt deloc familiarizați, vă rog să ne spuneți cum răspund clienții dvs. la această manieră de lucru în ședințele individuale și în cele de grup!

Folosesc muzică în procesul terapeutic, însă consider că uneori ne mișcăm sau dansăm pe muzică fără să putem atinge profunzimea a ceea ce mișcarea poate oferi. De exemplu, un bebeluș nu are neapărată nevoie de muzică, dar un adolescent ar putea avea nevoie. Care este motivul? Abordarea mea este fundamentată pe ideea de a fi deschisă la cât mai multe posibilități, și nu de a întrerupe procesul – este vorba, în principal, de relația creată între terapeut și client. Profunzimile inconștientului au logica lor.

Profesia de dans-terapeut nu este recunoscută la noi în țară, iar beneficiile acestei intervenții terapeutice sunt prea puțin cunoscute, iar despre dans-terapia utilizată în ședințele individuale nu se știe mai nimic. Nu avem programe masterale dedicate dans-terapiei (deși se studiază dans-terapia în cadrul Școlii SPER și la masterul de Psihoterapie Experiențială a Unificării – PEU, Universitatea din București, iar până în prezent doar o teză de doctorat a validat dans-terapia în manieră experiențială – lect. univ. dr. Florin Vancea, sub coord. prof. univ. dr. Iolanda Mitrofan, iar o alta este în curs de validare (psih. drd. Flavia Cardaș, sub aceeași coordonare). Care este statutul profesiei de dans-terapeut în Anglia, în Europa și în lume?

Dans-terapia este o profesie în ascensiune și avem nevoie să dezvoltăm mai ales partea practică pentru a putea deveni un mijloc utilizat la scară largă.

De ce ați recomanda terapia prin dans și mișcare?

Deoarece am participat, la rândul meu, în acest proces și am avut ocazia să văd transformările produse în viețile oamenilor prin intermediul psihoterapiei prin dans și mișcare.  Pot spune că beneficiile se resimt atât la nivel profesional, însemnând acces la un cadru conceptual, dar şi aplicativ, cât şi la nivel personal.

jill_bunce4

Ne bucurăm că ați acceptat din nou invitația noastră de a facilita un workshop formativ pentru specialiștii din România. Ce vă propuneți prin susținerea acestui workshop?

Principalul scop este să împărtășesc experiența și practica mea, să asist la dezvoltarea acestei practici în România, astfel încât să puteți beneficia de această profesie și de avantajele pe care le dezvoltă și le promovează.

Vă mulțumim pentru timpul acordat și așteptăm cu drag să reveniți în România în noiembrie. Până atunci, va rugăm să transmiteți un scurt mesaj pentru cititorii și prietenii noștri de pe Facebook!

Sper să ne întâlnim la workshop și să veniți cu multe întrebări, însoțiți fiind de deschidere.

(Interviu realizat de psih. dr. Sorina Dumitrache, traducere – psih. drd. Flavia Cardaș)

Psihoterapeut Florin Vancea: „În cele mai multe cazuri, relaţiile de cuplu sunt pervertite tocmai din cauza necunoaşterii şi neintegrării rolurilor de gen”

Tags

, ,

Importanța lucrului corporal în cadrul psihoterapiilor individuale este esenţială pentru depăşirea unei traume, dar şi în călătoria către cunoaşterea realităţii prin intermediul simţurilor. Impactul pe care exerciţiile de tip corporal îl au în procesul de vindecare a traumei, scindarea dintre corp şi minte şi refacerea unităţii spirit-minte-corp sunt câteva dintre subiectele discutate în cadrul acestui interviu cu psihoterapeut Florin Vancea.

 Lector universitar doctor la Facultatea de Psihologie, Universitatea „Spiru Haret” Braşov, Florin Vancea este doctor în psihologie, psihoterapeut formator P.E.U., formare suplimentară în somato-analiză reichiană, Programare Neuro-Lingvistică, Pneuma System Therapy, competenţe în consiliere şi psihoterapie individuală şi de familie, dezvoltare personală în grup, abilitare în formare, tehnici rogersiene, tehnici cu suport creativ, tehnici psiho-corporale, specialist în terapia prin dans şi mişcare şi autor al programului terapeutic „FILIA ALCHIMIC DANS”, preşedinte Filiala SPER Braşov.

tvancea_foto

Abordarea psiho-corporală în terapie şi dezvoltare personală este poate cea mai profundă intervenţie cu efecte imediate şi durabile în viaţa unei persoane. În ce constă puterea vindecătoare şi transformativă a lucrului corporal?

Corpul este primul lucru pe care îl primim în această viaţă şi primul aspect pe care îl experimentăm şi prin care ne exprimăm.  Înaintea minţii şi cunoaşterii mentale, omul apelează la cunoaşterea prin corp/inteligenţă corporală (cunoaştere interactivă şi încorporată). Primele simţuri cu care percepem realitatea sunt simţul tactil şi simţul kinestetic. Tot corpul este acela care conţine memoria cea mai fidelă a traiectoriei ontogenetice, începând din momentul conceperii. A lucra psihoterapeutic corporal înseamnă a apela la cele mai vechi şi mai exacte informaţii, la modul de cunoaştere primordial şi, deci, cel mai direct şi nealterat şi la modul fundamental de exprimare şi restructurare a fiinţei pământene.

Experienţele noastre de viaţă îşi pun amprenta nu doar asupra psihicului, ci şi asupra corpului nostru. Cum se traduc în limbaj corporal urmele traumei?

Evenimentele traumatice afectează întreaga fiinţă, iar amprentele acestor evenimente se regăsesc în egală măsură atât în plan mental, cât şi în plan corporal. În general, putem spune că la nivel corporal trauma se exprimă printr-o constrângere, o reprimare. Astfel iau naştere blocajele corporale, care conţin tiparele create în momentul traumei. Energia este blocată în zona/zonele afectată/afectate (staze energetice). Sunt afectaţi muşchii (tensiuni musculare, imobilitate tonică, contracţii spasmodice, creare de armuri musculare), organele, fluidele. Celulele trec de la modul de dezvoltare la acela de apărare (a se vedea teoria lui Bruce Lipton).

În psihologia traumei se vorbeşte deseori de o disociere. Cum se manifestă aceasta la nivelul trupului şi care sunt beneficiile lucrului corporal?

O disociere de natură corporală reprezintă o separare a corpului de minte. În grade de intensitate diferite, majoritatea oamenilor experimentează o astfel de scindare trup-minte din diferite motive. În cazul traumei, are loc o retragere accentuată a conştiinţei de la corp, o desensibilizare profundă. Este o evadare a minţii atunci când fuga nu este posibilă (Loewenstein). Persoana nu-şi mai simte corpul şi nici durerile fizice şi emoţionale. În lucrul terapeutic psiho-corporal, persoana este în măsură a reface unitatea minte-corp. Simpla conştientizare corporală îl aduce pe individ în prezent, el fiind astfel în măsură să discearnă între trecut şi prezent. Corpul deţine cheia prin care o experienţă traumatică poate fi identificată, accesată şi prelucrată. Conştientizarea şi mişcarea zonei corporale declanşează memoria somatică a evenimentului, eliberarea emoţiilor asociate, baze pentru semnificarea şi resemnificarea evenimentului. Extrem de important este faptul că inteligenţa corporală permite trupului să experimenteze diferit retrăirea şi restructurarea evenimentului. Tiparul corporal asociat cu trauma este destructurat şi corpul este dispus să reinventeze strategii noi, sănătoase, creative de adaptare şi dezvoltare. Experienţa este astfel finalizată şi persoana poate trece la ceva nou. Tot acest proces corporal declanşat în travaliul traumei se finalizează cu un profund sentiment de putere. Este poate aspectul cel mai important în lucrul corporal cu trauma: recuperarea puterii personale, pierdută în evenimentul respectiv.

dsc_0146

Am întâlnit conceptele de psihoterapie corporală, somato-analiză şi analiză reichiană luate împreună de unii specialişti. Care sunt diferenţele dintre acestea?

Aici ne întâlnim cu probleme iminente de definire. Nu pot da un răspuns exact la această întrebare, datorită diversităţilor de opinie. Pot evidenţia o primă demarcare între terapiile corporale şi cele psiho-corporale (ultimele refăcând conexiunea psihic-corp). Şi această ultima categorie este destul de variată. (Somato)-analiza reichiană sau vegetoterapia analitică este metoda introdusă de Wilhelm Reich, părintele psihoterapiilor corporale. Ulterior, s-au dezvoltat mai multe metode de psihoterapii corporale. Pentru mine, cea mai importantă diferenţiere este aceea între psihoterapiile corporale neintegrative şi cele integrative. Acestea din urmă sunt destul de puţine (somato-analiza reichiană, abordarea corporală în gestalt-terapie, Filia Alchimic Dans),  specificul lor este acela că duc spre o integrare totală, o refacere a unităţii spirit-minte-corp. În acest caz, nu vorbim de o punere în relaţie minte-corp sau refacerea legăturii dintre cele două, aspect care menţine diviziunea. Este o viziune holistică în care întregul este văzut ca fiind diferit şi mai mult şi decât suma părţilor. Foarte multe abordări psiho-corporale nu ţin seama de acest lucru, deşi nu recunosc, iar cei care practică îşi reconsolidează diviziunea minte-corp, deşi le pun într-o relaţie mai armonioasă.

Cât de important este rolul intervenţiilor corporale în terapiile de grup? Cum se produce transformarea unor aspecte esenţiale din viaţa persoanei cu ajutorul exerciţiilor de tip corporal?

Rolul intervenţiilor psiho-corporale este la fel de important în terapiile individuale ca şi în terapiile de grup/grupuri de dezvoltare personală. Procesul de prelucrare şi restructurare este identic în cele două situaţii, diferenţele vin doar din avantajele şi dezavantajele generale ale celor două abordări, luate comparativ, pe care nu o să le evidenţiez acum, fiind un subiect prea larg.

dsc_0161

Psihoterapia experienţială a unificării este o abordare holistă a cărei eficacitate a fost demonstrata prin numeroase studii aplicative şi cercetări publicate. Care sunt atuurile lucrului corporal în manieră unificatoare?

Psihoterapia experienţială a unificării ca abordare holistă îşi propune acest deziderat al refacerii unităţii spirit-minte-corp, specificat mai înainte. Aceasta înseamnă că poate fi o abordare completă, complexă, de tip integrativ, cu condiţia înţelegerii ei corecte şi existenţei abilităţilor terapeuţilor de lucru psiho-corporal.

Care este nivelul actual de deschidere pentru lucrul cu corpul în cadrul terapiilor individuale?

Actualmente, putem vorbi de un nivel destul de scăzut al deschiderii persoanelor către lucrul corporal în cadrul psihoterapiilor individuale. Şi acest lucru se întâmplă din câteva motive: în primul rând, putem vorbi de realitatea faptului că foarte mulți oameni trăiesc o separare mare sau foarte mare dintre minte și corp, ei identificându-se cu mintea. Astfel, ei sunt familiarizați cu lucrul minții şi caută acest lucru, convinşi că astfel se soluţionează problemele de natură psihică şi mentală, corpul ţinând doar de bolile somatice. Apoi, mai sunt şi cunoașterea şi mentalitatea susţinute de societate, lipsa cunoștințelor asupra abordării psiho-corporale. Şi, nu în ultimul rând, putem vorbi de o teamă de corp, de necunoscutul şi incontrolabilul care pot să apară din lucrul corporal.

dsc00265

Se vorbeşte deseori despre faptul că terapeutul nu trebuie să atingă clientul. Care este impactul acestui tip de contact asupra procesului terapeutic? Ce sens are pentru client şi în ce măsură contribuie la vindecare?

Această controversă este încă actuală şi se hrăneşte din riscurile mari posibile prin utilizarea  neadecvată (conştient sau nu) a acestei atingeri. Chiar şi în lucrul corporal, atingerea nu este obligatorie. Dar, atunci când este folosită în mod adecvat, tehnic şi etic, atingerea aduce foarte multe avantaje. Atingerea în psihoterapie a apărut încă de la Wilhelm Reich. Atingerea este o formă de comunicare între oameni şi este cea mai veche comunicare pe care copilul o percepe şi ea este nemediată mental. Cu ajutorul atingerii, psihoterapeutul poate ajuta clientul să-şi perceapă tensiunile corporale, poate elibera încordarea din corp, poate (re)poziţiona postura clientului, poate încuraja clientul să-şi perceapă spaţiul corporal, poate să asiste mişcarea etc. Adică este o foarte bună modalitate de a ajuta clientul să-şi dezvolte sinele corporal prin senzaţie, conştientizare, postură, mişcare. Am putea numi aceste efecte „tehnice” sau „fizice” ale atingerii. Dar, mai mult decât atât, atingerea este un proces uman fundamental. Dacă corpul este şi el fiinţă umană, atunci, prin acest contact corporal, atingem fiinţa, atingem esenţa umană. Iar în acest proces de comunicare profund umană, prin atingere, exprimăm prezenţă, acceptare, iubire, compasiune, susţinere (siguranţă). În acest sens, putem să amintim şi utilizarea atingerii în cadrul unui travaliu psiho-corporal cu scop corector şi hrănitor (în cazul în care nevoile analitice nu au fost suficient satisfăcute).

dsc06047

Aveţi o abordare eclectică centrată şi pe dezvoltarea spirituală a persoanei. Ne puteţi spune ce impact are o asemenea intervenţie şi deschidere asupra unui individ care trăieşte într-o societate preponderent desacralizată?

Eu nu aş spune o abordare eclectică, ci holistică. Adică abordarea omului ca un întreg: corp – minte – spirit. La modul cel mai profund nu putem diferenţia o dezvoltare personală de o dezvoltare spirituală când vorbim de intervenţii de tip umanist-experienţial. Practic, o deschidere spirituală autentică se poate produce doar în urma vindecărilor de rănile personale. Nu facem decât să înlăturăm obstacolele din calea realizării spirituale şi apoi să asistăm omul în acest demers. Este ceva ce stă în natura umană, ceva care aşteaptă să fie descoperit.

dsc06054

În prezent, suntem bombardaţi cu mesaje legate de necesitatea unui stil de viaţă sănătos. Care sunt ingredientele-cheie ale acestuia şi ale unui bun management al stresului cotidian?

Ingredientele-cheie ale unei vieţi sănătoase? Să enumerăm câteva: autenticitate, conştientizare, mişcare, trezire spirituală…

Susţineţi că lupta pentru egalitatea între sexe a produs mutaţii semnificative atât în plan familial, cât şi în plan social şi că asistăm deseori la o masculinizare nefirească a femeii. În ce constă de fapt puterea feminităţii?

Masculinizarea femeii a produs şi reversul: feminizarea bărbatului, doar că aceasta este mai puţin conştientizată deoarece se promovează valorile masculine. Natura şi puterea femininului s-au pierdut treptat de când omenirea a intrat în patriarhat. Acum probabil trăim apogeul. În zilele noastre, în lumea modernă, conceptul de putere a feminităţii a devenit un nonsens. Fie vorbim despre slăbiciunea feminităţii, fie despre „puterea manipulativă” a femeii, amândouă raportate la lupta de putere dintre masculin şi feminin. Mişcările şi curentele de emancipare a femeii au avut de regulă drept ţintă compararea şi egalizarea femeii cu bărbatul, acesta fiind însă reperul. Asta a dat naştere la o luptă între cele două părţi. Femeia şi bărbatul nu pot fi egali! Ei sunt complementari! Nu este unul superior celuilalt sau mai important decât celălalt. Chiar dacă, teoretic, poate că ştim acest lucru, practic, avem dificultăţi. Şi acest lucru naşte întrebarea: ce înseamnă complementaritatea masculinului? Lucrul se complică şi mai mult atunci când înţelegem că nu avem niciun model clar al bărbatului. Pentru că ceea ce vedem trăit în lume este o expresie a comportamentului de băiat, nu de bărbat! Puterea femininului nu poate fi reţetată, predată, învăţată, teoretizată! Puterea femininului trebuie câştigată printr-o muncă asiduă de descoperire a naturii adevărate a omului, prin contactul direct şi autentic cu natura şi cu arhetipurile originare.

În cadrul atelierelor de feminitate şi masculinitate pe care le susţineţi alături de Valeria Sfaroiu îi însoţiţi pe participanţi să redescopere ce înseamnă cu adevărat a fi femeie şi a fi bărbat. Ce transformări a suferit ideea de cuplu şi cum putem învăţa să trăim într-o mai bună armonie cu noi înşine şi în relaţie cu partenerul de viaţă?

În cele mai multe cazuri, relaţiile de cuplu sunt pervertite tocmai din cauza necunoaşterii şi neintegrării rolurilor de gen şi a imaturităţii. Mai putem aspira la armonie în acest caz? În atelierele noastre de tip „iniţiere” sau „ritual”, participanţii merg pe două direcţii majore: descoperirea caracteristicilor arhetipale şi a rolurilor de gen, pe de o parte, iar pe de altă parte, asumarea maturităţii personale şi sociale astfel încât să aibă loc trecerea de la „fată” la „femeie” şi de la „băiat” la „bărbat”.

dsc06351

Sunteţi consacraţi, printre altele, pentru modulele de dansterapie… Ați publicat, la un moment dat, cartea „Dansterapia”. Să ne aşteptăm la o retipărire sau la o nouă apariţie editorială pe tematica terapiei prin dans şi mişcare?

Avem o experienţă de zece ani cu programul „Filia Alchimic Dans”, o metodă inovatoare de terapie prin dans şi mişcare pe care am creat-o la Braşov, în jurul axei numite „Terapia Experienţială a Unificării”. În cei zece ani, am avut rezultate excelente şi, prin urmare, ea trebuie cunoscută de cât mai multă lume. Chiar în acest moment lucrez la un volum despre terapia prin dans şi mişcare şi Filia Alchimic Dans.

dsc06368

Un scurt mesaj pentru cititorii noştri!

Să aveţi parte de tot ce este mai frumos şi înalt în viaţă şi va aşteptăm la atelierele noastre speciale care urmăresc „Călătoria Eroului”!

Flavia Cardaş – „Este în instinctul nostru să dansăm, iar educaţia ar trebui să ia mai mult în considerare acest aspect”

A descoperi, a exprima şi a da un sens propriilor emoţii sunt paşi care te duc mai aproape de nucleul fiinţei tale. Dans-terapia este domeniul pe care psiholog Flavia Cardaş, doctorand al Facultăţii de Psihologie și Știinţele Educaţiei, Universitatea din București, l-a ales ca mijloc pentru a-i ajuta pe cei care vor să găsească în acest mod calea către sine.

Flavia Cardaş este licenţiată în psihologie, deţine un MD în psihodiagnoză, psihoterapie experienţială unificatoare (PEU) și dezvoltare personală, este consilier și psihoterapeut PEU, are competenţe în consilierea psihologică și psihoterapia centrată pe adult-copil-cuplu-familie, în dezvoltarea personală individuală și de grup și în consilierea școlară.

Conturarea domeniului dans-terapiei în universul academic autohton, experienţa de la Universitatea din Derby, programul de dezvoltare personală prin dans şi mişcare destinat elevilor din ciclul primar sunt câteva dintre subiectele abordate în cadrul unui interviu acordat de Flavia Cardaş.

flavia1

Ai studiat dans-terapia atât în ţară, cât şi în străinătate. Cum diferă abordarea de peste hotare de cea autohtonă?

Abordările dans-terapeutice, ca şi cele psihoterapeutice, sunt diferite. Unele pun accent mai mult pe dans, altele, pe mişcare sau explorare corporală fără suport muzical, însă majoritatea le îmbină pe ambele, pentru că, până la urmă, dansul include mişcarea şi mişcările pot crea un dans, indiferent dacă urmăresc sau nu note muzicale.

Până în prezent, am avut oportunitatea să particip la diferite conferinţe, workshopuri şi mobilităţi academice în România şi Marea Britanie, urmând ca în luna septembrie să particip la cea de-a doua ediţie a Conferinţei Internaţionale de Terapie prin Dans şi Mişcare de la Milano, un eveniment care face posibilă întâlnirea tuturor dans-terapeuţilor din Europa. Voi încerca, pe scurt, să vă împărtăşesc, prin prisma experienţelor dans-terapeutice din ţară şi din Marea Britanie, diferenţele dintre aceste două abordări.

Înainte de toate, consider important de menţionat influenţa aspectului cultural în abordarea dans-terapiei. Din punctul meu de vedere, fiind o cultură latină, noi, românii, preferăm (fără a generaliza) exprimarea corporală cu suport muzical, probabil şi datorită spiritului dinamic pe care îl deţinem. Această preferinţă nu exclude, bineînţeles, deschiderea către intervenţii fundamentate strict pe mişcare sau conştientizare corporală neînsoţite de muzică. În ceea ce priveşte dans-terapia britanică, psihoterapeuţii se centrează mai mult pe observarea mişcării şi pe exerciţii corporale fără suport muzical.

Prof. dr. Jill Bunce, psihoterapeutul britanic invitat la a VI-a ediţie a Conferinţei Internaţionale de Psihoterapie Experienţială Unificatoare din luna aprilie şi mentorul meu pe perioada stagiului de cercetare de la University of Derby, UK, a facilitat un workshop de dans-terapie concentrându-şi intervenţia pe exerciţii de mişcare, neutilizând muzică. Explicaţia pe care ne-a oferit-o a fost că, uneori, muzica poate masca starea autentică a clientului şi îi poate induce o stare nouă, influenţându-i demersul de autocunoaştere. Cu alte cuvinte, dacă emoţia principală cu care clientul vine în sesiunea de dans-terapie este, de exemplu, furia, iar fundalul muzical ales de psihoterapeut sugerează, cumva, bucuria, atunci este posibil să se „piardă” cumva această furie iniţială şi să nu poată fi explorată în acel moment.

În prezent, profesia de dans-terapeut nu este una certificată în România deoarece încă nu există programe academice de specialitate precum licenţă sau master în acest domeniu în ţara noastră. Există însă un program de formare în psihoterapie prin dans şi mişcare ce are ca scop introducerea specialiştilor în acest domeniu şi diferite workshopuri cu specialişti certificaţi, care ajută acest domeniu să înflorească şi la noi. Faptul că această profesie nu este una cunoscută şi nici recunoscută în mediul autohton limitează, cumva, posibilitatea de manifestare a sa. În Marea Britanie, de exemplu, dans-terapeuţii lucrează în spitale, în şcoli, în centre educaţionale, în aziluri de bătrâni şi chiar în mediul organizaţional. Tot la început este şi dans-terapia individuală în România, spre deosebire de Marea Britanie, unde se lucrează destul de mult individual, chiar poate mai mult decât în grup. Din nou, motivaţia acestui fenomen este noutatea domeniului, dar şi lipsa specialiştilor.

Cum ai fost privită că cetăţean român şi cât de deschişi au fost cei de la Universitatea Derby să descifreze tainele terapiei unificării?

Am avut parte de o primire foarte călduroasă la University of Derby: de la personalul din departamentul de relaţii internaţionale, până la profesorii şi studenţii de la masterul de psihoterapie prin dans şi mişcare. Există mulţi studenţi internaţionali la această universitate, astfel că m-am simţit foarte confortabil fiind acolo. Jill Bunce a avut grijă pe tot parcursul stagiului meu să fiu implicată în tot felul de activităţi din care să am de învăţat ceva, atât personal, cât şi profesional.

O experienţă valoroasă pe care am avut-o a fost apartenenţa la un trio de dans cu care am avut o reprezentaţie la catedrala din Derby, dansând pe piesele muzicale interpretate de corul universităţii, la slujba de duminică. O altă experienţă extrem de interesantă a fost participarea la „Body of work week”, care a constat într-o săptămână întreagă în care absolventele masterului de psihoterapie prin dans şi mişcare au reprezentat procesul personal de autotransformare experimentat de-a lungul celor doi ani în care au urmat masterul respectiv.

Studenţii de la University of Derby au manifestat curiozitate şi deschidere în ceea ce priveşte abordarea experienţială a dans-terapiei, fiind încântaţi să experimenteze noi moduri de autocunoaştere prin participarea la workshopurile pe care le-am organizat la University of Derby. Acestea au fost un prilej de schimb de experienţă care contribuie la evoluţia mea ca specialist, dar şi ca om.

Ai o contribuţie semnificativă în dezvoltarea şi aplicarea unui program de terapie prin dans la copii. Care sunt beneficiile dans-terapiei în general şi care sunt asemănările şi deosebirile pe care le-ai remarcat în lucrul corporal cu copii versus adulţi?

Îţi mulţumesc pentru apreciere! 🙂 În prezent, urmăresc, sub coordonarea prof. univ. dr. Iolanda Mitrofan, validarea şi implementarea unui program de dezvoltare personală prin dans şi mişcare pentru elevii din ciclul primar de învăţământ. Este un program unic, care presupune îmbunătăţirea dimensiunii formative a educaţiei româneşti. Elevii experimentează lucrul corporal în grup, dansând creativ, şi nu coregrafic, împreună cu alţi copii de vârsta lor, pentru a deveni mai empatici, mai sociabili, mai încrezători în sine şi mai conştienţi de corpul lor.

flavia2

Comparativ cu dansul, care are, negreşit, anumite efecte benefice, terapia prin dans şi mişcare abordează în mod diferit mişcarea, trecând-o la un alt nivel. Dansul devine, în acest context, mai mult decât o oportunitate de relaxare şi distracţie care poate diminua stresul şi anxietatea – devine un limbaj care permite indivizilor să se exprime într-un spaţiu sigur şi protejaţi de confidenţialitate. Clienţii pot comunica în mod conştient sau inconştient emoţiile prin mişcare, dans-terapeutul fiind cel care îi ghidează în a lucra cu propriile dificultăţi, atât verbal, cât şi nonverbal, într-un mod care transformă nu doar patternurile corporale, ci şi pe cele mentale şi emoţionale.

Printre beneficiile dans-terapiei se numără: îmbunătăţirea conexiunii minte-corp-suflet, care este esenţială în procesul de autocunoaştere şi dezvoltare personală, identificarea şi definirea graniţelor personale, detensionarea fizică şi psihică, eliberarea emoţională, îmbunătăţirea abilităţilor sociale, diminuarea anxietăţii şi a stresului, învăţarea unor tehnici personalizate de relaxare, îmbunătăţirea abilităţilor motrice, stimularea creativităţii, îmbunătăţirea imaginii de sine şi a imaginii corporale etc. Psihoterapia prin dans şi mişcare vine în întâmpinarea persoanelor care doresc să lucreze atât la nivel verbal, cât mai ales la nivel nonverbal, pentru a-şi depăşi dificultăţile într-un mod holist şi, de ce nu, foarte plăcut.

Principala asemănare între lucrul corporal cu copiii, respectiv cu adulţii este faptul că ambele categorii de vârstă se bucură foarte mult de jocurile de mişcare şi de dans. Este în instinctul nostru să ne mişcăm şi chiar să dansăm, iar educaţia ar trebui să ia mai mult în considerare acest aspect. Putem observa copiii, care sunt, de cele mai multe ori, primii care dansează la evenimentele festive precum nunţi, botezuri sau concerte.

Am observat că, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii este foarte importantă coeziunea de grup pentru ca aceştia să se poată manifesta şi să-şi poată depăşi dificultăţile. În lucrul corporal, aş zice că este şi mai importantă această coeziune de grup deoarece implică uneori şi atingerea, care este o acţiune destul de personală şi care presupune pătrunderea în spaţiul personal al fiecărui participant.

flavia3

Durata unei sesiuni de lucru corporal cu adulţii este mai mare decât cea cu copiii: în funcţie şi de numărul de participanţi, o sesiune pentru adulţi poate dura între 2-3 ore, iar o sesiune cu copiii durează între 45 de minute şi o oră. De asemenea, numărul participanţilor diferă: grupul de adulţi poate cuprinde în medie 10-12 adulţi, însă la copii este recomandată o medie de 6-8 copii.

De altfel, etapa de analiză este diferită în lucrul cu copiii, comparativ cu adulţii, ca durată, dar şi ca abordare. Raportată la durata sesiunii de dans-terapie, analiza ocupă o mai mică parte în sesiunile de lucru cu copiii, având în vedere dezvoltarea lor cognitivă şi emoţională. În lucrul cu copiii, este necesară, poate chiar obligatorie, implicarea familiei în procesul de dezvoltare al copilului, spre deosebire de lucrul cu adulţii, unde nu este neapărat necesară implicarea familiei.

Dinamica grupurilor este foarte complexă şi diferă de la un grup la altul, de la o categorie de vârstă la alta şi de aceea consider că e foarte important să ne documentăm continuu ca specialişti în ceea ce priveşte caracteristicile etapelor de dezvoltare umană şi, de asemenea, să fim prezenţi în procesul de grup, fără a-l încadra în tipare rigide sau lucrând doar după „reţete”.

Care este, în opinia ta, rolul corpului în experimentarea libertăţii şi a fericirii?

Corpul este manifestarea fizică a fiinţei noastre şi este, practic, dimensiunea care face posibilă supravieţuirea concretă pe Pământ. Cu ajutorul corpului ne hrănim, ne punem în practică ideile, ne exprimăm emoţiile, relaţionăm cu cei din jur, învăţăm, ACȚIONĂM. Iar atunci când corpul nu mai există, încetează şi viaţa noastră. Putem, astfel, observa importanţa crucială a corpului în existenţa noastră, mai ales că este martorul şi purtătorul tuturor experienţelor noastre. Cu toate acestea, el nu poate fi separat de mintea şi de emoţiile noastre. Trudi Schoop (1973), unul dintre pionierii dans-terapiei americane, vorbeşte despre principiul interacţiunii şi influenţării reciproce dintre minte şi corp. Astfel, aşa cum schimbările mentale produse de psihoterapia verbală determină şi schimbări la nivel corporal prin, de exemplu, deciziile luate de client, aşa şi psihoterapia corporală stimulează schimbări la nivel mental prin extinderea vocabularului de mişcare, trezirea memoriei corporale, îmbunătăţirea empatiei kinestezice etc. În acest mod, psihoterapia verbală abordează procesul de vindecare pornind de la minte spre corp, iar psihoterapia corporală porneşte invers, de la corp spre minte, ambele abordări urmărind, practic, schimbarea întregii fiinţe. În momentul în care suntem în contact cu nevoile noastre atât mentale, emoţionale, cât şi corporale, devenim mai liberi şi mai fericiţi, chiar dacă aceste două concepte sunt relative.  🙂

Scrii într-un articol „sunt perfectă aşa cum sunt…“. De câtă muncă cu tine e nevoie pentru a ajunge aici, pentru a te accepta exact aşa cum eşti, cu minunăţiile şi imperfecţiunile tale?

Autocunoaşterea şi dezvoltarea personală sunt procese care se derulează permanent, de-a lungul întregii vieţi. Autoacceptarea necesită efort constant, pentru că omul este într-o continuă schimbare. Îmi place să văd viaţa ca pe o electrocardiogramă: cu suişuri şi coborâşuri, în permanentă dinamică. Astfel, există momente în care mă văd „perfectă” şi mă apreciez aşa cum sunt şi momente în care simt că mai am multe de îmbunătăţit pentru a fi mulţumită cu mine. În lumea aceasta, inclusiv cea mentală şi emoţională, există pentru fiecare lucru, proces, gând, sentiment un corespondent, iar împreună formează polarităţi.

Un profesor şi psihoterapeut drag mie ne vorbea despre psihicul uman comparându-l cu un glob pământesc, la polii căruia se află, pe de o parte, sentimentele/stările extrem-negative şi, pe de altă parte, cele extrem-pozitive. Surprinzător, echilibrul perfect între două polarităţi nu este la mijloc, static, pentru că acolo polii se resping, ci echilibrul este dinamic, balansându-se între o emisferă şi cealaltă. Pentru că, dacă nu ar exista o dinamică permanentă, aşa cum este, de exemplu, ciclicitatea anotimpurilor, atunci nu ar exista viaţă. Putem extrapola acest proces şi la dezvoltarea noastră ca oameni. Fiind conştienţi de permanenta schimbare, putem să ne acceptăm aparentele imperfecţiuni, amintindu-ne că poate cele mai frumoase peisaje din natură sunt cele „nemăsurate la linie”, amintindu-ne că perfecţiunea, ca şi frumuseţea, este în ochii privitorului.

„Cu fiecare pas sunt mai aproape de mine”. Sunt cuvinte care-ţi aparţin. Ce apreciezi cel mai mult la coregrafia vieţii tale de până acum şi care e decorul în care Flavia Cardaş se simte cel mai bine?

Consider că fiecare pas a fost şi este important, pentru că m-a ajutat să îmi coregrafiez personalitatea şi să devin „dansatoarea” din prezent. Dar dacă ar fi să aleg „momentele de dans” preferate, acestea sunt oamenii pe care i-am întâlnit în viaţa mea (inclusiv propria familie) – copii, adolescenţi, adulţi, pentru că m-au inspirat să perseverez în a mă autocunoaşte, în a-i cunoaşte pe ei şi în a reuşi, cumva, să contribui la procesul lor de dezvoltare, găsindu-mi menirea.

Se spune că lumea exterioară este o oglindire a celei interioare, aşa că şi decorurile se schimbă în funcţie de situaţie, stare, gânduri etc. Există, astfel, mai multe decoruri în care mă simt minunat : atunci când dansez, când sunt cu oameni dragi sau noi, când cânt, când călătoresc, când aflu lucruri interesante, când citesc, când bat la tobe, când pictez, când mă joc cu copiii J Cel mai bine mă simt când ştiu că ofer ceva înapoi lumii acesteia, contribuind, cumva, la îmbunătăţirea ei.

Eşti într-o permanentă căutare şi descoperire de sine, printr-o autoreflecţie continuă, dar şi prin participarea constantă la diferite activităţi şi programe formative. Cât de importantă este autocunoaşterea în descoperirea sensului personal?

Sensul personal este ceva care se regenerează, se reconstruieşte permanent şi, cred eu, este, de fapt, un complex de acţiuni pe care omul le realizează pe parcursul vieţii. Prin autocunoaştere reuşim să fim în contact cu noi înşine – cu nevoile, cu dificultăţile, cu dorinţele, cu idealurile noastre, astfel încât putem vedea mai clar cine dorim să fim şi ce dorim să realizăm pe această lume. Autodescoperirea este, precum frumos o pune în cuvinte poetul Rumi, procesul de şlefuire a fierului în transformarea sa într-o oglindă – cu cât imaginea devine mai clară, cu atât ne putem vedea şi accepta pe noi înşine aşa cum suntem, găsindu-ne sensul personal cu care rezonăm.

Se vorbeşte tot mai des despre asumare. Ce înseamnă în concepţia ta o femeie/un bărbat asumat/a şi ce sfaturi ai pentru cei care nu şi-au descoperit încă sensul?

Asumarea, din punctul meu de vedere, este procesul prin care devenim conştienţi de anumite aspecte precum gânduri, emoţii, comportamente, caracteristici personale, situaţii etc. şi suntem dispuşi să trăim consecinţele acţiunilor pe care le realizăm în raport cu aspectele identificate. Cu alte cuvinte, suntem deschişi în a experimenta atât avantajele, cât şi dezavantajele care survin în urma deciziilor noastre. Cred că asumarea este o serie de acţiuni şi consider că e o caracteristică educabilă, dar care necesită exerciţiu. O persoană asumată este conştientă de sine – de calităţile sale, de dificultăţi, de lucrurile pe care le are de îmbunătăţit la sine, de reacţii, de limitele sale, de nevoile sale, de dorinţe, este empatică, autentică şi asertivă, pentru că nu se teme de refuz, de critică sau de eşec.

O persoană asumată are încredere în deciziile pe care le ia şi ştie că nereuşitele sunt doar paşii care o duc mai aproape de succes. O persoană asumată nu încetează niciodată să caute, să se dezvolte, să se adapteze, să se autodescopere – e conştientă că numai în felul acesta îşi poate descoperi sensul. Deci, porniţi fără teamă în drumul către autodescoperire şi asumare pentru că acest drum, de cele mai multe ori, se intersectează cu sensul vostru personal!

Te rugăm să transmiţi un mesaj pentru cititorii noştri!

Aveţi curajul să dansaţi – cu corpul, cu mintea, cu sufletul, cu viaţa, cu oamenii din jurul vostru, cu problemele, cu bucuriile, cu grijile, cu pasiunile, cu calităţile, cu imperfecţiunile, cu neîncrederea, cu entuziasmul, cu temerile, cu iubirea, cu pierderile, cu compasiunea, cu lumea aceasta mare!… Dansaţi-vă pentru a vă pierde şi a vă regăsi, mereu schimbaţi şi mereu aceiaşi!

Contact: flaviacardas@gmail.com, Facebook – Calatorie catre sine

Prof. univ. dr. Doru Buzducea – „Este important să ieșim din tipare, să ne ghidăm după valori autentice, care, pe termen lung, se vor dovedi a fi câștigătoare”

Fiecare dintre noi avem un dicţionar interior, „redactat” pe măsură ce ne identificăm şi ne explicăm trăirile, dorinţele, semnificaţiile propriilor experienţe. Definiţiile acestor termeni se pot schimba pe măsură ce universul nostru interior suferă inevitabilele transformări. Unii termeni pot dispărea însă complet.

Un cuvânt înlăturat din dicţionarul personal al prof. univ. dr. Doru Buzducea este „imposibil”. A fost înlocuit cu „credinţă”, „intuiţie” sau „încredere”, aşa cum veţi putea vedea parcurgând un interviu acordat de către decanul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti.

Doru Buzducea este, de asemenea, preşedintele Asociaţiei Şcolilor de Asistenţă Socială din România, preşedintele Colegiului Naţional al Asistenţilor Sociali, autor a numeroase studii de specialitate, cărţi şi tratate axate pe domeniul asistenţei sociale.

db interviu 1

1. Printre lucrările semnate de dvs. se numără şi cartea centrată pe psihologia traumei – coautor, Iolanda Mitrofan -, una dintre cele mai de succes apariții ale editurii SPER şi un manual indispensabil oricărei persoanei ce lucrează cu trauma. Cum s-a născut acest volum?

În primul rând, vă mulțumesc pentru provocarea lansată prin acest interviu și totodată pentru prilejul oferit de a fi cât mai aproape de cititorii dumneavoastră. Faptul că ați invocat tocmai această lucrare îmi trezește amintiri puternice. Cred că fiecare carte are în spate o poveste, o matrice emoțională care a făcut posibilă scrierea ei. Cartea centrată pe pierderi și traumă a fost scrisă cu gândul la dorințele lui Nicu, un copil abandonat în spital, seropozitiv, unul dintre primele cazuri de care m-am ocupat la începutul carierei mele, pe când lucram în echipa Romanian Angel Appeal, la Institutul de Boli Infecțioase „Matei Balș”.

Acest băiat, deși era pe patul de moarte la vremea aceea, se întâmpla în 1998, motivat fiind și susținut emoțional, și-a revenit miraculos. Acum a terminat facultatea, are familia sa, ba chiar lucrează în străinătate. Între mine și Nicu s-a creat o relație specială de atașament. În acel moment de cumpănă pentru el, Nicu ne-a transmis dorințele lui, iar noi am făcut imposibilul pentru a i le satisface. Printre dorințele lui figurau: „…două telefoane stație poliție, patru agățători, costum cowboy, pantofi de cowboy, pipă cowboy, tutun cowboy, brichetă cowboy, mănuși cowboy, suporturi pentru pistol, un cal, îmbrăcăminte cal, găleată cal, cinci frânghii, arc plus săgeți, ceas ca al tău…”.

Fiind sub influența emoțională a acestui caz deosebit, la Conferința Internațională HIV/SIDA de la Geneva din 1998, am prezentat o lucrare despre traumă pornind de la dorințele lui Nicu. Așadar, ideea acestei cărți s-a născut în timp ce mă aflam în Elveția, la această conferință, unde am putut constata avansul teoretic al domeniului traumelor, pierderilor și suferințelor. Cartea s-a scris relativ repede întrucât venea pe fondul unor trăiri și zbateri interioare, ceea ce-mi dă libertatea să afirm că s-a născut dintr-o necesitate existențială. Apoi am împărtășit acest proiect sufletesc doamnei profesor Iolanda Mitrofan, mentorul meu în plan profesional și totodată unul dintre oamenii care mi-au marcat destinul. „Psihologia pierderii și terapia durerii” rămâne pentru mine o carte de suflet.

Desigur, dacă cineva citește prezentarea pe care mi-ați făcut-o dumneavoastră, poate avea sentimentul că viața mi-a oferit mult, dar, mai în glumă, mai în serios, eu vă pot spune că mai este cale pentru a întregi ceea ce dvs., psihologii, denumiți „împlinire sufletească”. Pentru că am convingerea că o viață împlinită înseamnă mult mai mult decât realizări profesionale.

2. În cariera dvs. aţi interacţionat cu oameni care au suferit multiple pierderi, traume şi susţineţi chiar un curs cu această tematică. Care au fost cele mai importante lecţii pe care le-aţi primit din interacţiunea cu oamenii ce trec prin grele încercări şi mari suferinţe?

Fiecare om trăiește de-a lungul vieții  experiențe pozitive și experiențe negative, iar unii devin atenți la situațiile celor care se confruntă cu diverse vulnerabilități și nedreptăți. Mă număr printre aceștia din urmă. Provin dintr-o familie care a practicat credința și a avut curajul de a urma, în viață, valorile autentice. Mai târziu, viața mi-a scos în față circumstanțe în care am ales înțelept, am ales, adesea, ținând seama de vibrațiile inimii mele.

Fiindcă mă întrebați de cele mai importante lecții învățate, poate că cea mai importantă lecție primită de la persoanele ce au trecut prin grele încercări și suferințe este cea a demnității, în orice circumstanță să-ți păstrezi demnitatea și frumusețea interioară. Apoi lecția încrederii! Iar Nicu din povestea noastră este un exemplu de demnitate. Dar, în același timp, Nicu este și expresia încrederii pe care el și-a format-o prin suportul oferit de cei aflați lângă el. Este și un exemplu despre cum trauma poate fi depășită.

3. În mediul online şi nu doar acolo, sunteţi foarte popular pentru discursul dvs. motivaţional, pentru îndemnurile la reuşită, la depăşirea limitelor personale, chiar la ieşirea din tipar. Vă bucuraţi de aprecierea multor studenţi şi specialişti. Care au fost punctele dvs. forte sau elementele-cheie care v-au ajutat să vă urmaţi visul, ca să folosesc o expresie deja celebră ce vă aparţine?

Privind în urmă, pot afirma că, pe lângă limitele despre care dvs. cu eleganță nu faceți vorbire, am câteva trăsături ce m-au ajutat în viață: curajul, intuiția, tenacitatea, perseverența, o anumită capacitate de a materializa dorințele și gândurile și poate cea mai importantă pentru mine: capacitatea de a-mi pune credința în acțiune.

Și poate tocmai de aceea cea mai mare bucurie a mea din ultima vreme a fost legată de redobândirea importanței credinței! Și aici aș vrea să fiu mai explicit. Aici mă refer la un ideal în care să credem și care să capaciteze toate energiile noastre. Apoi, am răbdare suficientă pentru a aștepta circumstanțele favorabile în îndeplinirea acestui ideal căruia mie îmi place să-i spun Visul! Desigur, toate acestea dublate de o pregătire temeinică, de documentare, de plăcerea de a învăța din orice experiență, precum și de maturitatea de a extrage avantajele din orice întâmplare.

Cred că este foarte important în viață să avem încredere în noi înșine, să ne depășim limitele, să ieșim din tipare, să ne ghidăm după valori autentice, valori care, pe termen lung, se vor dovedi a fi câștigătoare, să fim încrezători și să privim mereu cu speranță spre viitor.

4. Afirmaţi, la un moment dat, pe pagina personală de Facebook, că în dicţionarul dvs. cuvântul „imposibil” nu există. Care este reţeta succesului şi cum reuşeşte Doru Buzducea să facă imposibilul posibil?

Prin simplitatea credinței. Am exersat cu succes această rețetă. Metaforic vorbind, poate nu întâmplător eroul meu preferat este regele David, cel care, cu o lespede și o praștie, l-a învins pe uriașul Goliat. Pentru  mine nu există goliați, și nu mă refer aici doar la curaj și la capacitatea de a acționa prin credință, ci și la o anumită capacitate de a  vedea lucrurile dincolo de ceea ce ele par a fi la un moment dat, de a trece prin zid, am un simț special de a interveni atunci când trebuie intervenit, de a vorbi atunci când trebuie vorbit, de a acționa atunci când trebuie acționat.

Referitor la dicționarul de care vorbiți, chiar am tăiat la propriu cuvântul respectiv dintre paginile sale, deoarece pentru mine imposibilul nu există!

5. De-a lungul timpului, aţi înregistrat numeroase succese în plan profesional, unul dintre proiectele dvs. de suflet la care aţi lucrat fiind Gala Naţională a Excelenţei în Asistenţă Socială, eveniment care adună anual un număr impresionant de profesionişti din acest domeniu, dar şi alţi invitaţi de marcă. Ce anume v-a inspirat în dezvoltarea unui proiect de asemenea anvergură?

Mulțumesc pentru întrebare. Gala este nu doar proiectul meu de suflet, ci și, aș putea spune,  proiectul vieții mele! Încă de la început, am simțit și gândit evenimentul ca pe o parte a destinului meu, eveniment ce m-a provocat într-un mod neașteptat, dovedindu-se a fi ceea presimțisem cu ceva ani în urmă.

Ce m-a inspirat să dezvolt și să duc mai departe acest eveniment? O motivație profundă ce ține, pe de o parte, de responsabilitatea mea de președinte al Colegiului Național al Asistenților Sociali din România, organism profesional ce cred că, în primul rând, trebuie să redea demnitatea asistenților sociali, iar pe de altă parte, de „gândurile inimii mele”, de structura mea sufletească, de sinele meu profund care, aș putea spune, a văzut în sfârșit orizontul.

6. Vorbiţi deseori despre personalităţi care v-au marcat cariera, traseul profesional şi existenţial, deopotrivă. Cum vă simţiţi acum, când sunteţi sursă de inspiraţie pentru studenţi, dar şi pentru alţi profesionişti din domeniul în care activaţi sau din ariile conexe?

Ceea ce spuneți îmi dă o oarecare satisfacție sufletească, și da, mă bucur când văd în jurul meu oameni fericiți și încrezători. Putem realiza lucruri mari în viață atunci când suntem inspirați și încurajați. Iar aceasta ar trebui să fie o stare normală a lucrurilor.

Am această deprindere de „a locui” în mijlocul semenilor, de a rezona emoțional cu oamenii, de a privi dincolo de zid, de a înțelege nevoile oamenilor și de a pune umărul la sprijinirea celorlalți, ceea îmi conferă un anumit grad de mulțumire sufletească.

7. Cum îl priveşte Doru cel care la 5 ani se urcă prima dată pe casă, şi la propriu, şi la figurat, pe Doru cel de acum, care, purtător de „praf magic” (n.r. într-una dintre postările sale, profesorul povestea că în copilărie obişnuia să aibă praf magic în buzunare, fără ca apoi maturitatea să blocheze această idee) şi robă de decan, se mai urcă din când în când pe clădirea Facultăţii de Sociologie și Asistenţă Socială, pentru a avea o panoramă cât mai fidelă realităţii?

Cu încredere. Îi place ce vede la orizont… și să știți că „praful magic” chiar funcționează.

8. Aţi coordonat recent un volum inspiraţional, „Asistenţa socială – o chemare, o misiune, un destin”. Este un volum în care fiecare autor ne face părtaş la gimnastica lui interioară, la antrenamentele lui mentale şi sociale, la motivaţia şi truda de a activa şi a reuşi într-un domeniu al asistării umanului, cu toate vulnerabilităţile sale. Aţi publicat şi o variantă de buzunar a acestui volum. Cum au fost primite cărţile de către public şi care sunt planurile dvs. editoriale?

Cartea „Asistența socială – o chemare, o misiune, un destin” este  un proiect existențial ce a deschis, practic, noi orizonturi! Multă vreme am crezut că realizările profesionale ne definesc ca oameni, dar mi-am dat seama că oamenii au nevoie să creadă în modele, în eroi, iar în această carte am vrut să arăt că și în asistență socială se poate atinge excelența.

Recunosc, sunt mulți colegi, prieteni, cunoscuți care au apreciat favorabil această apariție editorială și care au făcut aprecieri în special la grafica și eleganța volumului. Este o realizare de suflet, unică în felul său, un album, o frumusețe editorială, cu o grafică rafinată și elegantă, așa cum este însăși  ideea ce a motivat cartea, cu un conținut motivațional și un mesaj plin de încredere și credință.

În viitorul apropiat intenționez să scot pe piață o lucrare împreună cu doctoranzii și colaboratorii mei din mediul profesional, iar „pe viitor” gândesc o carte motivațională ce se va scrie la momentul potrivit!

9. Activaţi într-un domeniu în care scopul principal este acela de a-i ajuta pe oameni să aibă o viaţă mai bună. Deţineţi funcţii importante, iar misiunea dvs. asumată este aceea de a lupta pentru reconstruirea realităţii într-un mod cât mai echilibrat și sănătos cu putinţă. Cât de greu v-a fost să găsiţi un echilibru între profesie și viața de familie?

Mediul de care vorbiți este mediul dorit de mine dintotdeauna, mediul în care pot funcționa cel mai bine. Funcțiile le-am privit ca parte a destinului meu asumat și conștientizat, intuit și apoi realizat. Îmi plac echilibrul, dreptatea, reconstrucția, corectitudinea, cinstea, demnitatea, precum și alte valori și principii ce ne pot face viața mai ușoară nouă, tuturor.

În privința echilibrului dintre viața profesională şi cea familială, privind la ambele, se pare că am reușit să mențin acel echilibru necesar, uneori liniar, alteori cu suișuri și coborâșuri.

10. Sunteţi implicat în nenumărate proiecte, iar toate acestea sunt consumatoare de timp şi energie. Cum reuşiţi să vă deconectaţi şi care este sursa principală la care vă alimentaţi bateriile?

Îmi place ceea ce fac! Mă simt câștigător atunci când mă implic în prima linie, iar sursa principală de confort mental şi emoțional o reprezintă privirea profundă spre interiorul magic al inimii mele!

11. Vă rugăm să transmiteţi un scurt mesaj pentru cititorii noştri de pe Facebook!

Îndrăzniți și avântați-vă cât de sus vă poate duce imaginația dumneavoastră, şi-apoi urmați-vă Visul, oricare ar fi acela, Visul inimii dumneavoastră!

db interviu 2

Incursiuni în necunoscut. În necunoscutul din noi înşine. Autor: Sorina Dumitrache

Tags

,

coperta-umbre-si-lumini-final

Descriere

Îţi propun o lectură conştientă, care să te ajute să te descoperi în ipostazele cele mai grele şi diafane ale fiinţei tale, să intri în contact cu libertatea ta descătuşată din lanţurile prescripţiilor şi credinţelor altora. Să redescoperi cine eşti, într- o adevărată întâlnire cu tine sau cu tine cel adevărat.

Eşti pregătit pentru o gură de aer proaspăt care îţi oferă nu garanţia, ci libertatea autentică de a fi tu şi de a te trăi pe tine într-un mod asumat, de a veni mai aproape de lucrurile care te fac fericit, de a-ţi facilita accesul şi a-ţi înfrumuseţa mersul pe drumul… către tine?

Te încumeţi să porneşti la drum?

Cuprins

Despre autor

Număr de pagini: 103

ISBN: 978-606-8429-54-0

Colecția: Dezvoltare personală

Anul apariției: 2016

Preţ: 15 lei

Recenzie

Incursiuni în necunoscut. În necunoscutul din noi înşine

Într-o bună zi – şi nu ştiu dacă era o zi mai bună sau mai rea decât alte zile, dacă se distingea în vreun fel de şirul celorlalte zile care curg mereu prin noi, iar uneori, din nefericire, şi pe lângă noi –, într-o astfel de zi, deci, am fost invitat într-o călătorie. Mi s-a oferit o carte şi mi s-a propus să pornesc în aventura de-a o explora.
Acesta a fost modul în care mi-am pornit incursiunea în necunoscut. Şi am descoperit, astfel, că necunoscutul din umbră nu-mi era chiar atât de străin, ci erau doar aspecte din mine însumi care nu mai fuseseră luminate în ultimul timp; sau nu din această perspectivă, pentru că multe dintre cotloanele minţii care-mi erau aduse în centrul atenţiei de noua lumină le vedeam şi înainte cu coada ochiului, undeva la periferia percepţiei. Acum, însă, aduse în raza reflectorului, căpătau noi valenţe, ofereau noi răspunsuri, dar, în acelaşi timp, generau la fel de multe noi întrebări.
Pentru mine, cartea Sorinei Dumitrache, Umbre şi lumini: dezvoltare personală de la A la ZEN, este ca o piesă de teatru cu mai multe acte; şi-n fiecare dintre acestea a intrat în scenă o altă parte din mine însumi, din preocupările şi grijile mele, din aspiraţii şi vise, din dorinţe şi motivaţii, din angoase şi temeri, din lupte, biruinţe şi capitulări, din zboruri şi prăbuşiri. O parte din mine, dar şi din tine, pentru că sunt sigur că şi tu te vei regăsi în multe dintre temele abordate în carte, deoarece, aşa cum ne-a obişnuit, autoarea nu ne arată cu degetul paiul (sau bârna) din ochii pe care-i avem în dotare (:P), ci foloseşte metafora pentru a ajunge cu delicateţe, dar şi cu forţă, exact în punctul potrivit care să facă să vibreze coarda adecvată a sufletului.
Dacă îndrăzneşti, vei redescoperi cărţile înţelepciunii şi înţelepciunea din cărţi, îţi vei reaminti de copacul vieţii, din nou, nelipsit, pivotul central. Exact aşa cum ar trebui omul să fie. Centrul lumii sale şi centrat în lumea sa, dar întinzându-şi în acelaşi timp ramurile peste univers, pentru a-şi mângâia semenii, pentru a-i simţi, pentru a le face cunoscut centrul său de iubire echilibrată. Şi aşa cum bine subliniază autoarea, de iubire, iar nu de îndrăgostire, cele două fiind, evident, calitativ diferite. Vei descoperi cum e să mergi pe sârmă cu greutăţi atârnate de picioare sau purtate în cârcă şi că e posibil oricând ca drumul filiform să te ştranguleze… sau să te spânzure. Dar şi că ai putea să te eliberezi şi ai putea să-nveţi să zbori. Numai tu ai puterea să dai aripi viselor tale, să-ţi transformi dorinţele în realitate, să-ţi conştientizezi nevoile şi să decizi dacă vrei să ţi le îndeplineşti sau nu. Pentru că, aşa cum vei vedea într-un alt act, fericirea este un lucru foarte personal şi este un lucru care se câştigă, nu este un lucru care doar se visează, iar evoluţia şi dezvoltarea noastră reală „constă nu în ce au făcut alţii cu noi – familia, societatea, figurile importante din viaţa noastră –, ci în ce facem noi cu ceea ce au făcut sau au încercat ei să facă cu noi” (simt aici o preluare din înţelepciunea lui Gandalf, un genial vrăjitor al psihoterapiei). Iar pentru a ajunge acolo va trebui nu doar să lupţi cu umbrele întunericului, ci şi să înveţi să le recunoşti şi să le accepţi, pentru că acestea nu sunt altceva decât tenebrele adânci din subsolul raiului, drept urmare fac parte integrantă din noi înşine şi nu vor dispărea nicicând, ci vor rămâne mereu prezente, nu vei putea să te desprinzi de ele, să le laşi în urmă. Exact la fel ca maratonistul dintr-un alt act care poartă o competiţie al cărei scop e să se depăşească pe sine însuşi şi se trezeşte mereu că nu poate niciodată să se autodepăşească, să se lase în urmă (!!!); chiar aşa, cum o fi treaba asta cu autodepăşirea, cum s-or fi gândit cei care-u inventat această sintagmă?
Iar după ce vei fi întreprins toate aceste incursiuni şi vei fi (re)descoperit o mulţime de lucruri despre tine, vei şti că meriţi mult mai mult decât ţi-ai dat voie până acum, că poţi să-ţi oferi mai mult… aşa că… „Oferă-ţi […] un zâmbet. Un zâmbet larg, cu tot… corpul. Cum vine asta? Ca şi cum ţi-ai îmbrăţişa corpul cu inima. Umple-ţi inima de lumină şi trimite-o în tot corpul, către toate organele tale, către tendoane, articulaţii, muşchi, oase. Cu iubire. Ca şi cum nu ai făcut-o niciodată până acum. Ca şi cum abia te-ai născut şi te minunezi de toată făptura ta. Câteva clipe în plus. Ce simţi diferit?”.

Radu Filip