Psihoterapeut Florin Vancea: „În cele mai multe cazuri, relaţiile de cuplu sunt pervertite tocmai din cauza necunoaşterii şi neintegrării rolurilor de gen”

Tags

, ,

Importanța lucrului corporal în cadrul psihoterapiilor individuale este esenţială pentru depăşirea unei traume, dar şi în călătoria către cunoaşterea realităţii prin intermediul simţurilor. Impactul pe care exerciţiile de tip corporal îl au în procesul de vindecare a traumei, scindarea dintre corp şi minte şi refacerea unităţii spirit-minte-corp sunt câteva dintre subiectele discutate în cadrul acestui interviu cu psihoterapeut Florin Vancea.

 Lector universitar doctor la Facultatea de Psihologie, Universitatea „Spiru Haret” Braşov, Florin Vancea este doctor în psihologie, psihoterapeut formator P.E.U., formare suplimentară în somato-analiză reichiană, Programare Neuro-Lingvistică, Pneuma System Therapy, competenţe în consiliere şi psihoterapie individuală şi de familie, dezvoltare personală în grup, abilitare în formare, tehnici rogersiene, tehnici cu suport creativ, tehnici psiho-corporale, specialist în terapia prin dans şi mişcare şi autor al programului terapeutic „FILIA ALCHIMIC DANS”, preşedinte Filiala SPER Braşov.

tvancea_foto

Abordarea psiho-corporală în terapie şi dezvoltare personală este poate cea mai profundă intervenţie cu efecte imediate şi durabile în viaţa unei persoane. În ce constă puterea vindecătoare şi transformativă a lucrului corporal?

Corpul este primul lucru pe care îl primim în această viaţă şi primul aspect pe care îl experimentăm şi prin care ne exprimăm.  Înaintea minţii şi cunoaşterii mentale, omul apelează la cunoaşterea prin corp/inteligenţă corporală (cunoaştere interactivă şi încorporată). Primele simţuri cu care percepem realitatea sunt simţul tactil şi simţul kinestetic. Tot corpul este acela care conţine memoria cea mai fidelă a traiectoriei ontogenetice, începând din momentul conceperii. A lucra psihoterapeutic corporal înseamnă a apela la cele mai vechi şi mai exacte informaţii, la modul de cunoaştere primordial şi, deci, cel mai direct şi nealterat şi la modul fundamental de exprimare şi restructurare a fiinţei pământene.

Experienţele noastre de viaţă îşi pun amprenta nu doar asupra psihicului, ci şi asupra corpului nostru. Cum se traduc în limbaj corporal urmele traumei?

Evenimentele traumatice afectează întreaga fiinţă, iar amprentele acestor evenimente se regăsesc în egală măsură atât în plan mental, cât şi în plan corporal. În general, putem spune că la nivel corporal trauma se exprimă printr-o constrângere, o reprimare. Astfel iau naştere blocajele corporale, care conţin tiparele create în momentul traumei. Energia este blocată în zona/zonele afectată/afectate (staze energetice). Sunt afectaţi muşchii (tensiuni musculare, imobilitate tonică, contracţii spasmodice, creare de armuri musculare), organele, fluidele. Celulele trec de la modul de dezvoltare la acela de apărare (a se vedea teoria lui Bruce Lipton).

În psihologia traumei se vorbeşte deseori de o disociere. Cum se manifestă aceasta la nivelul trupului şi care sunt beneficiile lucrului corporal?

O disociere de natură corporală reprezintă o separare a corpului de minte. În grade de intensitate diferite, majoritatea oamenilor experimentează o astfel de scindare trup-minte din diferite motive. În cazul traumei, are loc o retragere accentuată a conştiinţei de la corp, o desensibilizare profundă. Este o evadare a minţii atunci când fuga nu este posibilă (Loewenstein). Persoana nu-şi mai simte corpul şi nici durerile fizice şi emoţionale. În lucrul terapeutic psiho-corporal, persoana este în măsură a reface unitatea minte-corp. Simpla conştientizare corporală îl aduce pe individ în prezent, el fiind astfel în măsură să discearnă între trecut şi prezent. Corpul deţine cheia prin care o experienţă traumatică poate fi identificată, accesată şi prelucrată. Conştientizarea şi mişcarea zonei corporale declanşează memoria somatică a evenimentului, eliberarea emoţiilor asociate, baze pentru semnificarea şi resemnificarea evenimentului. Extrem de important este faptul că inteligenţa corporală permite trupului să experimenteze diferit retrăirea şi restructurarea evenimentului. Tiparul corporal asociat cu trauma este destructurat şi corpul este dispus să reinventeze strategii noi, sănătoase, creative de adaptare şi dezvoltare. Experienţa este astfel finalizată şi persoana poate trece la ceva nou. Tot acest proces corporal declanşat în travaliul traumei se finalizează cu un profund sentiment de putere. Este poate aspectul cel mai important în lucrul corporal cu trauma: recuperarea puterii personale, pierdută în evenimentul respectiv.

dsc_0146

Am întâlnit conceptele de psihoterapie corporală, somato-analiză şi analiză reichiană luate împreună de unii specialişti. Care sunt diferenţele dintre acestea?

Aici ne întâlnim cu probleme iminente de definire. Nu pot da un răspuns exact la această întrebare, datorită diversităţilor de opinie. Pot evidenţia o primă demarcare între terapiile corporale şi cele psiho-corporale (ultimele refăcând conexiunea psihic-corp). Şi această ultima categorie este destul de variată. (Somato)-analiza reichiană sau vegetoterapia analitică este metoda introdusă de Wilhelm Reich, părintele psihoterapiilor corporale. Ulterior, s-au dezvoltat mai multe metode de psihoterapii corporale. Pentru mine, cea mai importantă diferenţiere este aceea între psihoterapiile corporale neintegrative şi cele integrative. Acestea din urmă sunt destul de puţine (somato-analiza reichiană, abordarea corporală în gestalt-terapie, Filia Alchimic Dans),  specificul lor este acela că duc spre o integrare totală, o refacere a unităţii spirit-minte-corp. În acest caz, nu vorbim de o punere în relaţie minte-corp sau refacerea legăturii dintre cele două, aspect care menţine diviziunea. Este o viziune holistică în care întregul este văzut ca fiind diferit şi mai mult şi decât suma părţilor. Foarte multe abordări psiho-corporale nu ţin seama de acest lucru, deşi nu recunosc, iar cei care practică îşi reconsolidează diviziunea minte-corp, deşi le pun într-o relaţie mai armonioasă.

Cât de important este rolul intervenţiilor corporale în terapiile de grup? Cum se produce transformarea unor aspecte esenţiale din viaţa persoanei cu ajutorul exerciţiilor de tip corporal?

Rolul intervenţiilor psiho-corporale este la fel de important în terapiile individuale ca şi în terapiile de grup/grupuri de dezvoltare personală. Procesul de prelucrare şi restructurare este identic în cele două situaţii, diferenţele vin doar din avantajele şi dezavantajele generale ale celor două abordări, luate comparativ, pe care nu o să le evidenţiez acum, fiind un subiect prea larg.

dsc_0161

Psihoterapia experienţială a unificării este o abordare holistă a cărei eficacitate a fost demonstrata prin numeroase studii aplicative şi cercetări publicate. Care sunt atuurile lucrului corporal în manieră unificatoare?

Psihoterapia experienţială a unificării ca abordare holistă îşi propune acest deziderat al refacerii unităţii spirit-minte-corp, specificat mai înainte. Aceasta înseamnă că poate fi o abordare completă, complexă, de tip integrativ, cu condiţia înţelegerii ei corecte şi existenţei abilităţilor terapeuţilor de lucru psiho-corporal.

Care este nivelul actual de deschidere pentru lucrul cu corpul în cadrul terapiilor individuale?

Actualmente, putem vorbi de un nivel destul de scăzut al deschiderii persoanelor către lucrul corporal în cadrul psihoterapiilor individuale. Şi acest lucru se întâmplă din câteva motive: în primul rând, putem vorbi de realitatea faptului că foarte mulți oameni trăiesc o separare mare sau foarte mare dintre minte și corp, ei identificându-se cu mintea. Astfel, ei sunt familiarizați cu lucrul minții şi caută acest lucru, convinşi că astfel se soluţionează problemele de natură psihică şi mentală, corpul ţinând doar de bolile somatice. Apoi, mai sunt şi cunoașterea şi mentalitatea susţinute de societate, lipsa cunoștințelor asupra abordării psiho-corporale. Şi, nu în ultimul rând, putem vorbi de o teamă de corp, de necunoscutul şi incontrolabilul care pot să apară din lucrul corporal.

dsc00265

Se vorbeşte deseori despre faptul că terapeutul nu trebuie să atingă clientul. Care este impactul acestui tip de contact asupra procesului terapeutic? Ce sens are pentru client şi în ce măsură contribuie la vindecare?

Această controversă este încă actuală şi se hrăneşte din riscurile mari posibile prin utilizarea  neadecvată (conştient sau nu) a acestei atingeri. Chiar şi în lucrul corporal, atingerea nu este obligatorie. Dar, atunci când este folosită în mod adecvat, tehnic şi etic, atingerea aduce foarte multe avantaje. Atingerea în psihoterapie a apărut încă de la Wilhelm Reich. Atingerea este o formă de comunicare între oameni şi este cea mai veche comunicare pe care copilul o percepe şi ea este nemediată mental. Cu ajutorul atingerii, psihoterapeutul poate ajuta clientul să-şi perceapă tensiunile corporale, poate elibera încordarea din corp, poate (re)poziţiona postura clientului, poate încuraja clientul să-şi perceapă spaţiul corporal, poate să asiste mişcarea etc. Adică este o foarte bună modalitate de a ajuta clientul să-şi dezvolte sinele corporal prin senzaţie, conştientizare, postură, mişcare. Am putea numi aceste efecte „tehnice” sau „fizice” ale atingerii. Dar, mai mult decât atât, atingerea este un proces uman fundamental. Dacă corpul este şi el fiinţă umană, atunci, prin acest contact corporal, atingem fiinţa, atingem esenţa umană. Iar în acest proces de comunicare profund umană, prin atingere, exprimăm prezenţă, acceptare, iubire, compasiune, susţinere (siguranţă). În acest sens, putem să amintim şi utilizarea atingerii în cadrul unui travaliu psiho-corporal cu scop corector şi hrănitor (în cazul în care nevoile analitice nu au fost suficient satisfăcute).

dsc06047

Aveţi o abordare eclectică centrată şi pe dezvoltarea spirituală a persoanei. Ne puteţi spune ce impact are o asemenea intervenţie şi deschidere asupra unui individ care trăieşte într-o societate preponderent desacralizată?

Eu nu aş spune o abordare eclectică, ci holistică. Adică abordarea omului ca un întreg: corp – minte – spirit. La modul cel mai profund nu putem diferenţia o dezvoltare personală de o dezvoltare spirituală când vorbim de intervenţii de tip umanist-experienţial. Practic, o deschidere spirituală autentică se poate produce doar în urma vindecărilor de rănile personale. Nu facem decât să înlăturăm obstacolele din calea realizării spirituale şi apoi să asistăm omul în acest demers. Este ceva ce stă în natura umană, ceva care aşteaptă să fie descoperit.

dsc06054

În prezent, suntem bombardaţi cu mesaje legate de necesitatea unui stil de viaţă sănătos. Care sunt ingredientele-cheie ale acestuia şi ale unui bun management al stresului cotidian?

Ingredientele-cheie ale unei vieţi sănătoase? Să enumerăm câteva: autenticitate, conştientizare, mişcare, trezire spirituală…

Susţineţi că lupta pentru egalitatea între sexe a produs mutaţii semnificative atât în plan familial, cât şi în plan social şi că asistăm deseori la o masculinizare nefirească a femeii. În ce constă de fapt puterea feminităţii?

Masculinizarea femeii a produs şi reversul: feminizarea bărbatului, doar că aceasta este mai puţin conştientizată deoarece se promovează valorile masculine. Natura şi puterea femininului s-au pierdut treptat de când omenirea a intrat în patriarhat. Acum probabil trăim apogeul. În zilele noastre, în lumea modernă, conceptul de putere a feminităţii a devenit un nonsens. Fie vorbim despre slăbiciunea feminităţii, fie despre „puterea manipulativă” a femeii, amândouă raportate la lupta de putere dintre masculin şi feminin. Mişcările şi curentele de emancipare a femeii au avut de regulă drept ţintă compararea şi egalizarea femeii cu bărbatul, acesta fiind însă reperul. Asta a dat naştere la o luptă între cele două părţi. Femeia şi bărbatul nu pot fi egali! Ei sunt complementari! Nu este unul superior celuilalt sau mai important decât celălalt. Chiar dacă, teoretic, poate că ştim acest lucru, practic, avem dificultăţi. Şi acest lucru naşte întrebarea: ce înseamnă complementaritatea masculinului? Lucrul se complică şi mai mult atunci când înţelegem că nu avem niciun model clar al bărbatului. Pentru că ceea ce vedem trăit în lume este o expresie a comportamentului de băiat, nu de bărbat! Puterea femininului nu poate fi reţetată, predată, învăţată, teoretizată! Puterea femininului trebuie câştigată printr-o muncă asiduă de descoperire a naturii adevărate a omului, prin contactul direct şi autentic cu natura şi cu arhetipurile originare.

În cadrul atelierelor de feminitate şi masculinitate pe care le susţineţi alături de Valeria Sfaroiu îi însoţiţi pe participanţi să redescopere ce înseamnă cu adevărat a fi femeie şi a fi bărbat. Ce transformări a suferit ideea de cuplu şi cum putem învăţa să trăim într-o mai bună armonie cu noi înşine şi în relaţie cu partenerul de viaţă?

În cele mai multe cazuri, relaţiile de cuplu sunt pervertite tocmai din cauza necunoaşterii şi neintegrării rolurilor de gen şi a imaturităţii. Mai putem aspira la armonie în acest caz? În atelierele noastre de tip „iniţiere” sau „ritual”, participanţii merg pe două direcţii majore: descoperirea caracteristicilor arhetipale şi a rolurilor de gen, pe de o parte, iar pe de altă parte, asumarea maturităţii personale şi sociale astfel încât să aibă loc trecerea de la „fată” la „femeie” şi de la „băiat” la „bărbat”.

dsc06351

Sunteţi consacraţi, printre altele, pentru modulele de dansterapie… Ați publicat, la un moment dat, cartea „Dansterapia”. Să ne aşteptăm la o retipărire sau la o nouă apariţie editorială pe tematica terapiei prin dans şi mişcare?

Avem o experienţă de zece ani cu programul „Filia Alchimic Dans”, o metodă inovatoare de terapie prin dans şi mişcare pe care am creat-o la Braşov, în jurul axei numite „Terapia Experienţială a Unificării”. În cei zece ani, am avut rezultate excelente şi, prin urmare, ea trebuie cunoscută de cât mai multă lume. Chiar în acest moment lucrez la un volum despre terapia prin dans şi mişcare şi Filia Alchimic Dans.

dsc06368

Un scurt mesaj pentru cititorii noştri!

Să aveţi parte de tot ce este mai frumos şi înalt în viaţă şi va aşteptăm la atelierele noastre speciale care urmăresc „Călătoria Eroului”!

Flavia Cardaş – „Este în instinctul nostru să dansăm, iar educaţia ar trebui să ia mai mult în considerare acest aspect”

A descoperi, a exprima şi a da un sens propriilor emoţii sunt paşi care te duc mai aproape de nucleul fiinţei tale. Dans-terapia este domeniul pe care psiholog Flavia Cardaş, doctorand al Facultăţii de Psihologie și Știinţele Educaţiei, Universitatea din București, l-a ales ca mijloc pentru a-i ajuta pe cei care vor să găsească în acest mod calea către sine.

Flavia Cardaş este licenţiată în psihologie, deţine un MD în psihodiagnoză, psihoterapie experienţială unificatoare (PEU) și dezvoltare personală, este consilier și psihoterapeut PEU, are competenţe în consilierea psihologică și psihoterapia centrată pe adult-copil-cuplu-familie, în dezvoltarea personală individuală și de grup și în consilierea școlară.

Conturarea domeniului dans-terapiei în universul academic autohton, experienţa de la Universitatea din Derby, programul de dezvoltare personală prin dans şi mişcare destinat elevilor din ciclul primar sunt câteva dintre subiectele abordate în cadrul unui interviu acordat de Flavia Cardaş.

flavia1

Ai studiat dans-terapia atât în ţară, cât şi în străinătate. Cum diferă abordarea de peste hotare de cea autohtonă?

Abordările dans-terapeutice, ca şi cele psihoterapeutice, sunt diferite. Unele pun accent mai mult pe dans, altele, pe mişcare sau explorare corporală fără suport muzical, însă majoritatea le îmbină pe ambele, pentru că, până la urmă, dansul include mişcarea şi mişcările pot crea un dans, indiferent dacă urmăresc sau nu note muzicale.

Până în prezent, am avut oportunitatea să particip la diferite conferinţe, workshopuri şi mobilităţi academice în România şi Marea Britanie, urmând ca în luna septembrie să particip la cea de-a doua ediţie a Conferinţei Internaţionale de Terapie prin Dans şi Mişcare de la Milano, un eveniment care face posibilă întâlnirea tuturor dans-terapeuţilor din Europa. Voi încerca, pe scurt, să vă împărtăşesc, prin prisma experienţelor dans-terapeutice din ţară şi din Marea Britanie, diferenţele dintre aceste două abordări.

Înainte de toate, consider important de menţionat influenţa aspectului cultural în abordarea dans-terapiei. Din punctul meu de vedere, fiind o cultură latină, noi, românii, preferăm (fără a generaliza) exprimarea corporală cu suport muzical, probabil şi datorită spiritului dinamic pe care îl deţinem. Această preferinţă nu exclude, bineînţeles, deschiderea către intervenţii fundamentate strict pe mişcare sau conştientizare corporală neînsoţite de muzică. În ceea ce priveşte dans-terapia britanică, psihoterapeuţii se centrează mai mult pe observarea mişcării şi pe exerciţii corporale fără suport muzical.

Prof. dr. Jill Bunce, psihoterapeutul britanic invitat la a VI-a ediţie a Conferinţei Internaţionale de Psihoterapie Experienţială Unificatoare din luna aprilie şi mentorul meu pe perioada stagiului de cercetare de la University of Derby, UK, a facilitat un workshop de dans-terapie concentrându-şi intervenţia pe exerciţii de mişcare, neutilizând muzică. Explicaţia pe care ne-a oferit-o a fost că, uneori, muzica poate masca starea autentică a clientului şi îi poate induce o stare nouă, influenţându-i demersul de autocunoaştere. Cu alte cuvinte, dacă emoţia principală cu care clientul vine în sesiunea de dans-terapie este, de exemplu, furia, iar fundalul muzical ales de psihoterapeut sugerează, cumva, bucuria, atunci este posibil să se „piardă” cumva această furie iniţială şi să nu poată fi explorată în acel moment.

În prezent, profesia de dans-terapeut nu este una certificată în România deoarece încă nu există programe academice de specialitate precum licenţă sau master în acest domeniu în ţara noastră. Există însă un program de formare în psihoterapie prin dans şi mişcare ce are ca scop introducerea specialiştilor în acest domeniu şi diferite workshopuri cu specialişti certificaţi, care ajută acest domeniu să înflorească şi la noi. Faptul că această profesie nu este una cunoscută şi nici recunoscută în mediul autohton limitează, cumva, posibilitatea de manifestare a sa. În Marea Britanie, de exemplu, dans-terapeuţii lucrează în spitale, în şcoli, în centre educaţionale, în aziluri de bătrâni şi chiar în mediul organizaţional. Tot la început este şi dans-terapia individuală în România, spre deosebire de Marea Britanie, unde se lucrează destul de mult individual, chiar poate mai mult decât în grup. Din nou, motivaţia acestui fenomen este noutatea domeniului, dar şi lipsa specialiştilor.

Cum ai fost privită că cetăţean român şi cât de deschişi au fost cei de la Universitatea Derby să descifreze tainele terapiei unificării?

Am avut parte de o primire foarte călduroasă la University of Derby: de la personalul din departamentul de relaţii internaţionale, până la profesorii şi studenţii de la masterul de psihoterapie prin dans şi mişcare. Există mulţi studenţi internaţionali la această universitate, astfel că m-am simţit foarte confortabil fiind acolo. Jill Bunce a avut grijă pe tot parcursul stagiului meu să fiu implicată în tot felul de activităţi din care să am de învăţat ceva, atât personal, cât şi profesional.

O experienţă valoroasă pe care am avut-o a fost apartenenţa la un trio de dans cu care am avut o reprezentaţie la catedrala din Derby, dansând pe piesele muzicale interpretate de corul universităţii, la slujba de duminică. O altă experienţă extrem de interesantă a fost participarea la „Body of work week”, care a constat într-o săptămână întreagă în care absolventele masterului de psihoterapie prin dans şi mişcare au reprezentat procesul personal de autotransformare experimentat de-a lungul celor doi ani în care au urmat masterul respectiv.

Studenţii de la University of Derby au manifestat curiozitate şi deschidere în ceea ce priveşte abordarea experienţială a dans-terapiei, fiind încântaţi să experimenteze noi moduri de autocunoaştere prin participarea la workshopurile pe care le-am organizat la University of Derby. Acestea au fost un prilej de schimb de experienţă care contribuie la evoluţia mea ca specialist, dar şi ca om.

Ai o contribuţie semnificativă în dezvoltarea şi aplicarea unui program de terapie prin dans la copii. Care sunt beneficiile dans-terapiei în general şi care sunt asemănările şi deosebirile pe care le-ai remarcat în lucrul corporal cu copii versus adulţi?

Îţi mulţumesc pentru apreciere!🙂 În prezent, urmăresc, sub coordonarea prof. univ. dr. Iolanda Mitrofan, validarea şi implementarea unui program de dezvoltare personală prin dans şi mişcare pentru elevii din ciclul primar de învăţământ. Este un program unic, care presupune îmbunătăţirea dimensiunii formative a educaţiei româneşti. Elevii experimentează lucrul corporal în grup, dansând creativ, şi nu coregrafic, împreună cu alţi copii de vârsta lor, pentru a deveni mai empatici, mai sociabili, mai încrezători în sine şi mai conştienţi de corpul lor.

flavia2

Comparativ cu dansul, care are, negreşit, anumite efecte benefice, terapia prin dans şi mişcare abordează în mod diferit mişcarea, trecând-o la un alt nivel. Dansul devine, în acest context, mai mult decât o oportunitate de relaxare şi distracţie care poate diminua stresul şi anxietatea – devine un limbaj care permite indivizilor să se exprime într-un spaţiu sigur şi protejaţi de confidenţialitate. Clienţii pot comunica în mod conştient sau inconştient emoţiile prin mişcare, dans-terapeutul fiind cel care îi ghidează în a lucra cu propriile dificultăţi, atât verbal, cât şi nonverbal, într-un mod care transformă nu doar patternurile corporale, ci şi pe cele mentale şi emoţionale.

Printre beneficiile dans-terapiei se numără: îmbunătăţirea conexiunii minte-corp-suflet, care este esenţială în procesul de autocunoaştere şi dezvoltare personală, identificarea şi definirea graniţelor personale, detensionarea fizică şi psihică, eliberarea emoţională, îmbunătăţirea abilităţilor sociale, diminuarea anxietăţii şi a stresului, învăţarea unor tehnici personalizate de relaxare, îmbunătăţirea abilităţilor motrice, stimularea creativităţii, îmbunătăţirea imaginii de sine şi a imaginii corporale etc. Psihoterapia prin dans şi mişcare vine în întâmpinarea persoanelor care doresc să lucreze atât la nivel verbal, cât mai ales la nivel nonverbal, pentru a-şi depăşi dificultăţile într-un mod holist şi, de ce nu, foarte plăcut.

Principala asemănare între lucrul corporal cu copiii, respectiv cu adulţii este faptul că ambele categorii de vârstă se bucură foarte mult de jocurile de mişcare şi de dans. Este în instinctul nostru să ne mişcăm şi chiar să dansăm, iar educaţia ar trebui să ia mai mult în considerare acest aspect. Putem observa copiii, care sunt, de cele mai multe ori, primii care dansează la evenimentele festive precum nunţi, botezuri sau concerte.

Am observat că, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii este foarte importantă coeziunea de grup pentru ca aceştia să se poată manifesta şi să-şi poată depăşi dificultăţile. În lucrul corporal, aş zice că este şi mai importantă această coeziune de grup deoarece implică uneori şi atingerea, care este o acţiune destul de personală şi care presupune pătrunderea în spaţiul personal al fiecărui participant.

flavia3

Durata unei sesiuni de lucru corporal cu adulţii este mai mare decât cea cu copiii: în funcţie şi de numărul de participanţi, o sesiune pentru adulţi poate dura între 2-3 ore, iar o sesiune cu copiii durează între 45 de minute şi o oră. De asemenea, numărul participanţilor diferă: grupul de adulţi poate cuprinde în medie 10-12 adulţi, însă la copii este recomandată o medie de 6-8 copii.

De altfel, etapa de analiză este diferită în lucrul cu copiii, comparativ cu adulţii, ca durată, dar şi ca abordare. Raportată la durata sesiunii de dans-terapie, analiza ocupă o mai mică parte în sesiunile de lucru cu copiii, având în vedere dezvoltarea lor cognitivă şi emoţională. În lucrul cu copiii, este necesară, poate chiar obligatorie, implicarea familiei în procesul de dezvoltare al copilului, spre deosebire de lucrul cu adulţii, unde nu este neapărat necesară implicarea familiei.

Dinamica grupurilor este foarte complexă şi diferă de la un grup la altul, de la o categorie de vârstă la alta şi de aceea consider că e foarte important să ne documentăm continuu ca specialişti în ceea ce priveşte caracteristicile etapelor de dezvoltare umană şi, de asemenea, să fim prezenţi în procesul de grup, fără a-l încadra în tipare rigide sau lucrând doar după „reţete”.

Care este, în opinia ta, rolul corpului în experimentarea libertăţii şi a fericirii?

Corpul este manifestarea fizică a fiinţei noastre şi este, practic, dimensiunea care face posibilă supravieţuirea concretă pe Pământ. Cu ajutorul corpului ne hrănim, ne punem în practică ideile, ne exprimăm emoţiile, relaţionăm cu cei din jur, învăţăm, ACȚIONĂM. Iar atunci când corpul nu mai există, încetează şi viaţa noastră. Putem, astfel, observa importanţa crucială a corpului în existenţa noastră, mai ales că este martorul şi purtătorul tuturor experienţelor noastre. Cu toate acestea, el nu poate fi separat de mintea şi de emoţiile noastre. Trudi Schoop (1973), unul dintre pionierii dans-terapiei americane, vorbeşte despre principiul interacţiunii şi influenţării reciproce dintre minte şi corp. Astfel, aşa cum schimbările mentale produse de psihoterapia verbală determină şi schimbări la nivel corporal prin, de exemplu, deciziile luate de client, aşa şi psihoterapia corporală stimulează schimbări la nivel mental prin extinderea vocabularului de mişcare, trezirea memoriei corporale, îmbunătăţirea empatiei kinestezice etc. În acest mod, psihoterapia verbală abordează procesul de vindecare pornind de la minte spre corp, iar psihoterapia corporală porneşte invers, de la corp spre minte, ambele abordări urmărind, practic, schimbarea întregii fiinţe. În momentul în care suntem în contact cu nevoile noastre atât mentale, emoţionale, cât şi corporale, devenim mai liberi şi mai fericiţi, chiar dacă aceste două concepte sunt relative. 🙂

Scrii într-un articol „sunt perfectă aşa cum sunt…“. De câtă muncă cu tine e nevoie pentru a ajunge aici, pentru a te accepta exact aşa cum eşti, cu minunăţiile şi imperfecţiunile tale?

Autocunoaşterea şi dezvoltarea personală sunt procese care se derulează permanent, de-a lungul întregii vieţi. Autoacceptarea necesită efort constant, pentru că omul este într-o continuă schimbare. Îmi place să văd viaţa ca pe o electrocardiogramă: cu suişuri şi coborâşuri, în permanentă dinamică. Astfel, există momente în care mă văd „perfectă” şi mă apreciez aşa cum sunt şi momente în care simt că mai am multe de îmbunătăţit pentru a fi mulţumită cu mine. În lumea aceasta, inclusiv cea mentală şi emoţională, există pentru fiecare lucru, proces, gând, sentiment un corespondent, iar împreună formează polarităţi.

Un profesor şi psihoterapeut drag mie ne vorbea despre psihicul uman comparându-l cu un glob pământesc, la polii căruia se află, pe de o parte, sentimentele/stările extrem-negative şi, pe de altă parte, cele extrem-pozitive. Surprinzător, echilibrul perfect între două polarităţi nu este la mijloc, static, pentru că acolo polii se resping, ci echilibrul este dinamic, balansându-se între o emisferă şi cealaltă. Pentru că, dacă nu ar exista o dinamică permanentă, aşa cum este, de exemplu, ciclicitatea anotimpurilor, atunci nu ar exista viaţă. Putem extrapola acest proces şi la dezvoltarea noastră ca oameni. Fiind conştienţi de permanenta schimbare, putem să ne acceptăm aparentele imperfecţiuni, amintindu-ne că poate cele mai frumoase peisaje din natură sunt cele „nemăsurate la linie”, amintindu-ne că perfecţiunea, ca şi frumuseţea, este în ochii privitorului.

„Cu fiecare pas sunt mai aproape de mine”. Sunt cuvinte care-ţi aparţin. Ce apreciezi cel mai mult la coregrafia vieţii tale de până acum şi care e decorul în care Flavia Cardaş se simte cel mai bine?

Consider că fiecare pas a fost şi este important, pentru că m-a ajutat să îmi coregrafiez personalitatea şi să devin „dansatoarea” din prezent. Dar dacă ar fi să aleg „momentele de dans” preferate, acestea sunt oamenii pe care i-am întâlnit în viaţa mea (inclusiv propria familie) – copii, adolescenţi, adulţi, pentru că m-au inspirat să perseverez în a mă autocunoaşte, în a-i cunoaşte pe ei şi în a reuşi, cumva, să contribui la procesul lor de dezvoltare, găsindu-mi menirea.

Se spune că lumea exterioară este o oglindire a celei interioare, aşa că şi decorurile se schimbă în funcţie de situaţie, stare, gânduri etc. Există, astfel, mai multe decoruri în care mă simt minunat : atunci când dansez, când sunt cu oameni dragi sau noi, când cânt, când călătoresc, când aflu lucruri interesante, când citesc, când bat la tobe, când pictez, când mă joc cu copiii J Cel mai bine mă simt când ştiu că ofer ceva înapoi lumii acesteia, contribuind, cumva, la îmbunătăţirea ei.

Eşti într-o permanentă căutare şi descoperire de sine, printr-o autoreflecţie continuă, dar şi prin participarea constantă la diferite activităţi şi programe formative. Cât de importantă este autocunoaşterea în descoperirea sensului personal?

Sensul personal este ceva care se regenerează, se reconstruieşte permanent şi, cred eu, este, de fapt, un complex de acţiuni pe care omul le realizează pe parcursul vieţii. Prin autocunoaştere reuşim să fim în contact cu noi înşine – cu nevoile, cu dificultăţile, cu dorinţele, cu idealurile noastre, astfel încât putem vedea mai clar cine dorim să fim şi ce dorim să realizăm pe această lume. Autodescoperirea este, precum frumos o pune în cuvinte poetul Rumi, procesul de şlefuire a fierului în transformarea sa într-o oglindă – cu cât imaginea devine mai clară, cu atât ne putem vedea şi accepta pe noi înşine aşa cum suntem, găsindu-ne sensul personal cu care rezonăm.

Se vorbeşte tot mai des despre asumare. Ce înseamnă în concepţia ta o femeie/un bărbat asumat/a şi ce sfaturi ai pentru cei care nu şi-au descoperit încă sensul?

Asumarea, din punctul meu de vedere, este procesul prin care devenim conştienţi de anumite aspecte precum gânduri, emoţii, comportamente, caracteristici personale, situaţii etc. şi suntem dispuşi să trăim consecinţele acţiunilor pe care le realizăm în raport cu aspectele identificate. Cu alte cuvinte, suntem deschişi în a experimenta atât avantajele, cât şi dezavantajele care survin în urma deciziilor noastre. Cred că asumarea este o serie de acţiuni şi consider că e o caracteristică educabilă, dar care necesită exerciţiu. O persoană asumată este conştientă de sine – de calităţile sale, de dificultăţi, de lucrurile pe care le are de îmbunătăţit la sine, de reacţii, de limitele sale, de nevoile sale, de dorinţe, este empatică, autentică şi asertivă, pentru că nu se teme de refuz, de critică sau de eşec.

O persoană asumată are încredere în deciziile pe care le ia şi ştie că nereuşitele sunt doar paşii care o duc mai aproape de succes. O persoană asumată nu încetează niciodată să caute, să se dezvolte, să se adapteze, să se autodescopere – e conştientă că numai în felul acesta îşi poate descoperi sensul. Deci, porniţi fără teamă în drumul către autodescoperire şi asumare pentru că acest drum, de cele mai multe ori, se intersectează cu sensul vostru personal!

Te rugăm să transmiţi un mesaj pentru cititorii noştri!

Aveţi curajul să dansaţi – cu corpul, cu mintea, cu sufletul, cu viaţa, cu oamenii din jurul vostru, cu problemele, cu bucuriile, cu grijile, cu pasiunile, cu calităţile, cu imperfecţiunile, cu neîncrederea, cu entuziasmul, cu temerile, cu iubirea, cu pierderile, cu compasiunea, cu lumea aceasta mare!… Dansaţi-vă pentru a vă pierde şi a vă regăsi, mereu schimbaţi şi mereu aceiaşi!

Contact: flaviacardas@gmail.com, Facebook – Calatorie catre sine

Prof. univ. dr. Doru Buzducea – „Este important să ieșim din tipare, să ne ghidăm după valori autentice, care, pe termen lung, se vor dovedi a fi câștigătoare”

Fiecare dintre noi avem un dicţionar interior, „redactat” pe măsură ce ne identificăm şi ne explicăm trăirile, dorinţele, semnificaţiile propriilor experienţe. Definiţiile acestor termeni se pot schimba pe măsură ce universul nostru interior suferă inevitabilele transformări. Unii termeni pot dispărea însă complet.

Un cuvânt înlăturat din dicţionarul personal al prof. univ. dr. Doru Buzducea este „imposibil”. A fost înlocuit cu „credinţă”, „intuiţie” sau „încredere”, aşa cum veţi putea vedea parcurgând un interviu acordat de către decanul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti.

Doru Buzducea este, de asemenea, preşedintele Asociaţiei Şcolilor de Asistenţă Socială din România, preşedintele Colegiului Naţional al Asistenţilor Sociali, autor a numeroase studii de specialitate, cărţi şi tratate axate pe domeniul asistenţei sociale.

db interviu 1

1. Printre lucrările semnate de dvs. se numără şi cartea centrată pe psihologia traumei – coautor, Iolanda Mitrofan -, una dintre cele mai de succes apariții ale editurii SPER şi un manual indispensabil oricărei persoanei ce lucrează cu trauma. Cum s-a născut acest volum?

În primul rând, vă mulțumesc pentru provocarea lansată prin acest interviu și totodată pentru prilejul oferit de a fi cât mai aproape de cititorii dumneavoastră. Faptul că ați invocat tocmai această lucrare îmi trezește amintiri puternice. Cred că fiecare carte are în spate o poveste, o matrice emoțională care a făcut posibilă scrierea ei. Cartea centrată pe pierderi și traumă a fost scrisă cu gândul la dorințele lui Nicu, un copil abandonat în spital, seropozitiv, unul dintre primele cazuri de care m-am ocupat la începutul carierei mele, pe când lucram în echipa Romanian Angel Appeal, la Institutul de Boli Infecțioase „Matei Balș”.

Acest băiat, deși era pe patul de moarte la vremea aceea, se întâmpla în 1998, motivat fiind și susținut emoțional, și-a revenit miraculos. Acum a terminat facultatea, are familia sa, ba chiar lucrează în străinătate. Între mine și Nicu s-a creat o relație specială de atașament. În acel moment de cumpănă pentru el, Nicu ne-a transmis dorințele lui, iar noi am făcut imposibilul pentru a i le satisface. Printre dorințele lui figurau: „…două telefoane stație poliție, patru agățători, costum cowboy, pantofi de cowboy, pipă cowboy, tutun cowboy, brichetă cowboy, mănuși cowboy, suporturi pentru pistol, un cal, îmbrăcăminte cal, găleată cal, cinci frânghii, arc plus săgeți, ceas ca al tău…”.

Fiind sub influența emoțională a acestui caz deosebit, la Conferința Internațională HIV/SIDA de la Geneva din 1998, am prezentat o lucrare despre traumă pornind de la dorințele lui Nicu. Așadar, ideea acestei cărți s-a născut în timp ce mă aflam în Elveția, la această conferință, unde am putut constata avansul teoretic al domeniului traumelor, pierderilor și suferințelor. Cartea s-a scris relativ repede întrucât venea pe fondul unor trăiri și zbateri interioare, ceea ce-mi dă libertatea să afirm că s-a născut dintr-o necesitate existențială. Apoi am împărtășit acest proiect sufletesc doamnei profesor Iolanda Mitrofan, mentorul meu în plan profesional și totodată unul dintre oamenii care mi-au marcat destinul. „Psihologia pierderii și terapia durerii” rămâne pentru mine o carte de suflet.

Desigur, dacă cineva citește prezentarea pe care mi-ați făcut-o dumneavoastră, poate avea sentimentul că viața mi-a oferit mult, dar, mai în glumă, mai în serios, eu vă pot spune că mai este cale pentru a întregi ceea ce dvs., psihologii, denumiți „împlinire sufletească”. Pentru că am convingerea că o viață împlinită înseamnă mult mai mult decât realizări profesionale.

2. În cariera dvs. aţi interacţionat cu oameni care au suferit multiple pierderi, traume şi susţineţi chiar un curs cu această tematică. Care au fost cele mai importante lecţii pe care le-aţi primit din interacţiunea cu oamenii ce trec prin grele încercări şi mari suferinţe?

Fiecare om trăiește de-a lungul vieții  experiențe pozitive și experiențe negative, iar unii devin atenți la situațiile celor care se confruntă cu diverse vulnerabilități și nedreptăți. Mă număr printre aceștia din urmă. Provin dintr-o familie care a practicat credința și a avut curajul de a urma, în viață, valorile autentice. Mai târziu, viața mi-a scos în față circumstanțe în care am ales înțelept, am ales, adesea, ținând seama de vibrațiile inimii mele.

Fiindcă mă întrebați de cele mai importante lecții învățate, poate că cea mai importantă lecție primită de la persoanele ce au trecut prin grele încercări și suferințe este cea a demnității, în orice circumstanță să-ți păstrezi demnitatea și frumusețea interioară. Apoi lecția încrederii! Iar Nicu din povestea noastră este un exemplu de demnitate. Dar, în același timp, Nicu este și expresia încrederii pe care el și-a format-o prin suportul oferit de cei aflați lângă el. Este și un exemplu despre cum trauma poate fi depășită.

3. În mediul online şi nu doar acolo, sunteţi foarte popular pentru discursul dvs. motivaţional, pentru îndemnurile la reuşită, la depăşirea limitelor personale, chiar la ieşirea din tipar. Vă bucuraţi de aprecierea multor studenţi şi specialişti. Care au fost punctele dvs. forte sau elementele-cheie care v-au ajutat să vă urmaţi visul, ca să folosesc o expresie deja celebră ce vă aparţine?

Privind în urmă, pot afirma că, pe lângă limitele despre care dvs. cu eleganță nu faceți vorbire, am câteva trăsături ce m-au ajutat în viață: curajul, intuiția, tenacitatea, perseverența, o anumită capacitate de a materializa dorințele și gândurile și poate cea mai importantă pentru mine: capacitatea de a-mi pune credința în acțiune.

Și poate tocmai de aceea cea mai mare bucurie a mea din ultima vreme a fost legată de redobândirea importanței credinței! Și aici aș vrea să fiu mai explicit. Aici mă refer la un ideal în care să credem și care să capaciteze toate energiile noastre. Apoi, am răbdare suficientă pentru a aștepta circumstanțele favorabile în îndeplinirea acestui ideal căruia mie îmi place să-i spun Visul! Desigur, toate acestea dublate de o pregătire temeinică, de documentare, de plăcerea de a învăța din orice experiență, precum și de maturitatea de a extrage avantajele din orice întâmplare.

Cred că este foarte important în viață să avem încredere în noi înșine, să ne depășim limitele, să ieșim din tipare, să ne ghidăm după valori autentice, valori care, pe termen lung, se vor dovedi a fi câștigătoare, să fim încrezători și să privim mereu cu speranță spre viitor.

4. Afirmaţi, la un moment dat, pe pagina personală de Facebook, că în dicţionarul dvs. cuvântul „imposibil” nu există. Care este reţeta succesului şi cum reuşeşte Doru Buzducea să facă imposibilul posibil?

Prin simplitatea credinței. Am exersat cu succes această rețetă. Metaforic vorbind, poate nu întâmplător eroul meu preferat este regele David, cel care, cu o lespede și o praștie, l-a învins pe uriașul Goliat. Pentru  mine nu există goliați, și nu mă refer aici doar la curaj și la capacitatea de a acționa prin credință, ci și la o anumită capacitate de a  vedea lucrurile dincolo de ceea ce ele par a fi la un moment dat, de a trece prin zid, am un simț special de a interveni atunci când trebuie intervenit, de a vorbi atunci când trebuie vorbit, de a acționa atunci când trebuie acționat.

Referitor la dicționarul de care vorbiți, chiar am tăiat la propriu cuvântul respectiv dintre paginile sale, deoarece pentru mine imposibilul nu există!

5. De-a lungul timpului, aţi înregistrat numeroase succese în plan profesional, unul dintre proiectele dvs. de suflet la care aţi lucrat fiind Gala Naţională a Excelenţei în Asistenţă Socială, eveniment care adună anual un număr impresionant de profesionişti din acest domeniu, dar şi alţi invitaţi de marcă. Ce anume v-a inspirat în dezvoltarea unui proiect de asemenea anvergură?

Mulțumesc pentru întrebare. Gala este nu doar proiectul meu de suflet, ci și, aș putea spune,  proiectul vieții mele! Încă de la început, am simțit și gândit evenimentul ca pe o parte a destinului meu, eveniment ce m-a provocat într-un mod neașteptat, dovedindu-se a fi ceea presimțisem cu ceva ani în urmă.

Ce m-a inspirat să dezvolt și să duc mai departe acest eveniment? O motivație profundă ce ține, pe de o parte, de responsabilitatea mea de președinte al Colegiului Național al Asistenților Sociali din România, organism profesional ce cred că, în primul rând, trebuie să redea demnitatea asistenților sociali, iar pe de altă parte, de „gândurile inimii mele”, de structura mea sufletească, de sinele meu profund care, aș putea spune, a văzut în sfârșit orizontul.

6. Vorbiţi deseori despre personalităţi care v-au marcat cariera, traseul profesional şi existenţial, deopotrivă. Cum vă simţiţi acum, când sunteţi sursă de inspiraţie pentru studenţi, dar şi pentru alţi profesionişti din domeniul în care activaţi sau din ariile conexe?

Ceea ce spuneți îmi dă o oarecare satisfacție sufletească, și da, mă bucur când văd în jurul meu oameni fericiți și încrezători. Putem realiza lucruri mari în viață atunci când suntem inspirați și încurajați. Iar aceasta ar trebui să fie o stare normală a lucrurilor.

Am această deprindere de „a locui” în mijlocul semenilor, de a rezona emoțional cu oamenii, de a privi dincolo de zid, de a înțelege nevoile oamenilor și de a pune umărul la sprijinirea celorlalți, ceea îmi conferă un anumit grad de mulțumire sufletească.

7. Cum îl priveşte Doru cel care la 5 ani se urcă prima dată pe casă, şi la propriu, şi la figurat, pe Doru cel de acum, care, purtător de „praf magic” (n.r. într-una dintre postările sale, profesorul povestea că în copilărie obişnuia să aibă praf magic în buzunare, fără ca apoi maturitatea să blocheze această idee) şi robă de decan, se mai urcă din când în când pe clădirea Facultăţii de Sociologie și Asistenţă Socială, pentru a avea o panoramă cât mai fidelă realităţii?

Cu încredere. Îi place ce vede la orizont… și să știți că „praful magic” chiar funcționează.

8. Aţi coordonat recent un volum inspiraţional, „Asistenţa socială – o chemare, o misiune, un destin”. Este un volum în care fiecare autor ne face părtaş la gimnastica lui interioară, la antrenamentele lui mentale şi sociale, la motivaţia şi truda de a activa şi a reuşi într-un domeniu al asistării umanului, cu toate vulnerabilităţile sale. Aţi publicat şi o variantă de buzunar a acestui volum. Cum au fost primite cărţile de către public şi care sunt planurile dvs. editoriale?

Cartea „Asistența socială – o chemare, o misiune, un destin” este  un proiect existențial ce a deschis, practic, noi orizonturi! Multă vreme am crezut că realizările profesionale ne definesc ca oameni, dar mi-am dat seama că oamenii au nevoie să creadă în modele, în eroi, iar în această carte am vrut să arăt că și în asistență socială se poate atinge excelența.

Recunosc, sunt mulți colegi, prieteni, cunoscuți care au apreciat favorabil această apariție editorială și care au făcut aprecieri în special la grafica și eleganța volumului. Este o realizare de suflet, unică în felul său, un album, o frumusețe editorială, cu o grafică rafinată și elegantă, așa cum este însăși  ideea ce a motivat cartea, cu un conținut motivațional și un mesaj plin de încredere și credință.

În viitorul apropiat intenționez să scot pe piață o lucrare împreună cu doctoranzii și colaboratorii mei din mediul profesional, iar „pe viitor” gândesc o carte motivațională ce se va scrie la momentul potrivit!

9. Activaţi într-un domeniu în care scopul principal este acela de a-i ajuta pe oameni să aibă o viaţă mai bună. Deţineţi funcţii importante, iar misiunea dvs. asumată este aceea de a lupta pentru reconstruirea realităţii într-un mod cât mai echilibrat și sănătos cu putinţă. Cât de greu v-a fost să găsiţi un echilibru între profesie și viața de familie?

Mediul de care vorbiți este mediul dorit de mine dintotdeauna, mediul în care pot funcționa cel mai bine. Funcțiile le-am privit ca parte a destinului meu asumat și conștientizat, intuit și apoi realizat. Îmi plac echilibrul, dreptatea, reconstrucția, corectitudinea, cinstea, demnitatea, precum și alte valori și principii ce ne pot face viața mai ușoară nouă, tuturor.

În privința echilibrului dintre viața profesională şi cea familială, privind la ambele, se pare că am reușit să mențin acel echilibru necesar, uneori liniar, alteori cu suișuri și coborâșuri.

10. Sunteţi implicat în nenumărate proiecte, iar toate acestea sunt consumatoare de timp şi energie. Cum reuşiţi să vă deconectaţi şi care este sursa principală la care vă alimentaţi bateriile?

Îmi place ceea ce fac! Mă simt câștigător atunci când mă implic în prima linie, iar sursa principală de confort mental şi emoțional o reprezintă privirea profundă spre interiorul magic al inimii mele!

11. Vă rugăm să transmiteţi un scurt mesaj pentru cititorii noştri de pe Facebook!

Îndrăzniți și avântați-vă cât de sus vă poate duce imaginația dumneavoastră, şi-apoi urmați-vă Visul, oricare ar fi acela, Visul inimii dumneavoastră!

db interviu 2

Incursiuni în necunoscut. În necunoscutul din noi înşine. Autor: Sorina Dumitrache

Tags

,

coperta-umbre-si-lumini-final

Descriere

Îţi propun o lectură conştientă, care să te ajute să te descoperi în ipostazele cele mai grele şi diafane ale fiinţei tale, să intri în contact cu libertatea ta descătuşată din lanţurile prescripţiilor şi credinţelor altora. Să redescoperi cine eşti, într- o adevărată întâlnire cu tine sau cu tine cel adevărat.

Eşti pregătit pentru o gură de aer proaspăt care îţi oferă nu garanţia, ci libertatea autentică de a fi tu şi de a te trăi pe tine într-un mod asumat, de a veni mai aproape de lucrurile care te fac fericit, de a-ţi facilita accesul şi a-ţi înfrumuseţa mersul pe drumul… către tine?

Te încumeţi să porneşti la drum?

Cuprins

Despre autor

Număr de pagini: 103

ISBN: 978-606-8429-54-0

Colecția: Dezvoltare personală

Anul apariției: 2016

Preţ: 15 lei

Recenzie

Incursiuni în necunoscut. În necunoscutul din noi înşine

Într-o bună zi – şi nu ştiu dacă era o zi mai bună sau mai rea decât alte zile, dacă se distingea în vreun fel de şirul celorlalte zile care curg mereu prin noi, iar uneori, din nefericire, şi pe lângă noi –, într-o astfel de zi, deci, am fost invitat într-o călătorie. Mi s-a oferit o carte şi mi s-a propus să pornesc în aventura de-a o explora.
Acesta a fost modul în care mi-am pornit incursiunea în necunoscut. Şi am descoperit, astfel, că necunoscutul din umbră nu-mi era chiar atât de străin, ci erau doar aspecte din mine însumi care nu mai fuseseră luminate în ultimul timp; sau nu din această perspectivă, pentru că multe dintre cotloanele minţii care-mi erau aduse în centrul atenţiei de noua lumină le vedeam şi înainte cu coada ochiului, undeva la periferia percepţiei. Acum, însă, aduse în raza reflectorului, căpătau noi valenţe, ofereau noi răspunsuri, dar, în acelaşi timp, generau la fel de multe noi întrebări.
Pentru mine, cartea Sorinei Dumitrache, Umbre şi lumini: dezvoltare personală de la A la ZEN, este ca o piesă de teatru cu mai multe acte; şi-n fiecare dintre acestea a intrat în scenă o altă parte din mine însumi, din preocupările şi grijile mele, din aspiraţii şi vise, din dorinţe şi motivaţii, din angoase şi temeri, din lupte, biruinţe şi capitulări, din zboruri şi prăbuşiri. O parte din mine, dar şi din tine, pentru că sunt sigur că şi tu te vei regăsi în multe dintre temele abordate în carte, deoarece, aşa cum ne-a obişnuit, autoarea nu ne arată cu degetul paiul (sau bârna) din ochii pe care-i avem în dotare (:P), ci foloseşte metafora pentru a ajunge cu delicateţe, dar şi cu forţă, exact în punctul potrivit care să facă să vibreze coarda adecvată a sufletului.
Dacă îndrăzneşti, vei redescoperi cărţile înţelepciunii şi înţelepciunea din cărţi, îţi vei reaminti de copacul vieţii, din nou, nelipsit, pivotul central. Exact aşa cum ar trebui omul să fie. Centrul lumii sale şi centrat în lumea sa, dar întinzându-şi în acelaşi timp ramurile peste univers, pentru a-şi mângâia semenii, pentru a-i simţi, pentru a le face cunoscut centrul său de iubire echilibrată. Şi aşa cum bine subliniază autoarea, de iubire, iar nu de îndrăgostire, cele două fiind, evident, calitativ diferite. Vei descoperi cum e să mergi pe sârmă cu greutăţi atârnate de picioare sau purtate în cârcă şi că e posibil oricând ca drumul filiform să te ştranguleze… sau să te spânzure. Dar şi că ai putea să te eliberezi şi ai putea să-nveţi să zbori. Numai tu ai puterea să dai aripi viselor tale, să-ţi transformi dorinţele în realitate, să-ţi conştientizezi nevoile şi să decizi dacă vrei să ţi le îndeplineşti sau nu. Pentru că, aşa cum vei vedea într-un alt act, fericirea este un lucru foarte personal şi este un lucru care se câştigă, nu este un lucru care doar se visează, iar evoluţia şi dezvoltarea noastră reală „constă nu în ce au făcut alţii cu noi – familia, societatea, figurile importante din viaţa noastră –, ci în ce facem noi cu ceea ce au făcut sau au încercat ei să facă cu noi” (simt aici o preluare din înţelepciunea lui Gandalf, un genial vrăjitor al psihoterapiei). Iar pentru a ajunge acolo va trebui nu doar să lupţi cu umbrele întunericului, ci şi să înveţi să le recunoşti şi să le accepţi, pentru că acestea nu sunt altceva decât tenebrele adânci din subsolul raiului, drept urmare fac parte integrantă din noi înşine şi nu vor dispărea nicicând, ci vor rămâne mereu prezente, nu vei putea să te desprinzi de ele, să le laşi în urmă. Exact la fel ca maratonistul dintr-un alt act care poartă o competiţie al cărei scop e să se depăşească pe sine însuşi şi se trezeşte mereu că nu poate niciodată să se autodepăşească, să se lase în urmă (!!!); chiar aşa, cum o fi treaba asta cu autodepăşirea, cum s-or fi gândit cei care-u inventat această sintagmă?
Iar după ce vei fi întreprins toate aceste incursiuni şi vei fi (re)descoperit o mulţime de lucruri despre tine, vei şti că meriţi mult mai mult decât ţi-ai dat voie până acum, că poţi să-ţi oferi mai mult… aşa că… „Oferă-ţi […] un zâmbet. Un zâmbet larg, cu tot… corpul. Cum vine asta? Ca şi cum ţi-ai îmbrăţişa corpul cu inima. Umple-ţi inima de lumină şi trimite-o în tot corpul, către toate organele tale, către tendoane, articulaţii, muşchi, oase. Cu iubire. Ca şi cum nu ai făcut-o niciodată până acum. Ca şi cum abia te-ai născut şi te minunezi de toată făptura ta. Câteva clipe în plus. Ce simţi diferit?”.

Radu Filip

Călătoria eroului: o viziune psihologică privind maturizarea, evoluţia umană şi dezvoltarea personală. Autor: Florin Vancea

Tags

coperta-vancea-fata

 

Descriere

Prezentul volum prezintă o perspectivă psihologică asupra maturizării şi evoluţiei umane, un proces cunoscut de mii de ani sub fonna mitului „Călătoria Eroului”. In acest sens are loc o prezentare, o unificare şi o sintetizare a principalelor abordări psihologice ale evoluţiei umane (curente psihanalitice, ontogenetice, umaniste, sistemice-multigeneraţionale, transpersonale şi Psihoterapia Unificării). Perspectiva asupra devenirii umane este realizată în această lucrare cu ajutorul a trei concepte psihologice: diferenţierea, maturizarea şi integrarea eului.

În asociere cu acest proces evolutiv se propune un alt concept, acela de sistem integrativ tridimensional: anxietate, depresie, insatisfacţie de sine, model ce poate descrie simptomatologie blocarea acestui demers psihologic al devenirii. Volumul integrează în această perspectivă teoretică conceptele de inteligenţă emoţională şi inteligenţă spirituală şi rolul lor în maturizarea psihică.

Lucrarea propune şi o măsură psihologică modernă prin care se poate debloca şi potenţa procesul evolutiv al psihicului sub forma unui program de dezvoltare personală centrat pe unificare, asociat cu un alt program asemănător focalizat pe lucml corporal. Partea de cercetare de la sfârşitul volumului validează aceste module de dezvoltare personală ca metode deosebit de eficiente în creşterea principalilor indicatori ai maturizării psihice.

Concluziile lucrării vizează în mod deosebit factorii implicaţi în pregătirea şi formarea academică a viitorilor psihologi.

Autorul

Despre autor

Cuprins

Număr de pagini: 270

ISBN: 978-606-8429-52-6

Colecţia:  Doctoralia

Anul apariției: 2016

Preţ: 35 lei

Dicţionar de psihogenealogie. Autori: Cristina Denisa Godeanu, Alin Sebastian Godeanu

Tags

,

dictionar-de-psihogenealogie-fata

Descriere

„Dicţionarul de psihogenealogie” este o lucrare de referinţă, care oferă definiţii comprehensive ale termenilor tehnici utilizaţi în cadrul psihogenealogiei (în plan naţional şi internaţional), dar şi termeni ce aparţin domeniilor conexe, precum cel al psihanalizei, al psihologiei clinice, al psihopatologiei clinice, al psihologiei relaţiilor de cuplu şi a familiei, al cercetării calitative şi al psihodinamicii dezvoltării umane. Articolele sunt prezentate subliniind aspectele teoretice şi practice ale mecanismelor şi fenomenelor domeniului psihogenealogiei şi modul în care acestea sunt interdependente cu articolele domeniilor conexe. Prezentul dicţionar este o inovaţie şi un ghid esenţial pentru studenţi, cercetători şi o sursă de referinţă pentru specialişti.

Despre autori

Număr de pagini: 533

ISBN: 978-606-8429-55-7

Colecţia: Alma Mater

Anul apariției: 2016

Preţ: 50 lei

 

O scrisoare pentru tine. Corespondenţe terapeutice. Autor: Vasile Constantin

Tags

,

o scrisoare pt tine

 

Descriere

Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze într-o altă manieră, câteva dintre problematicile cu care se confruntă adolescenţii zilelor noastre. „O scrisoare pentru tine – corespondenţe terapeutice” este structurată sub forma unor scrisori trimise de către adolescenţi unui psiholog, dar şi răspunsurile oferite de acesta. Inspirată din cazuistica terapeutică, dar şi din interacţiunile cu adolescenţii în mediul educaţional, consider că această carte este utilă, atât adolescenţilor, cât şi părinţilor sau profesorilor lor. Setul de corespondenţe terapeutice constituie, pe de o parte, o peliculă în mişcare, în a căror dinamică se poate regăsi fiecare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică. Pe de altă parte, reprezintă un ansamblu de idei care poate ghida un adolescent, astfel încât acesta să răspundă la întrebările sale, să-şi rezolve dilemele, să se provoace pentru a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă.

Cuprins

Despre autor

Numar de pagini: 136

ISBN: 978-606-8429-53-3

Colecţia: Anim

Anul apariției: 2016

Preţ: 20 lei

 

Înapoi la trupurile noastre răzleţite*. Accesarea echilibrului psihologic pornind de la conştientizarea corporală

 

Trăim într-o lume în care, mai mult ca oricând, este promovată imaginea unui corp ideal. Televiziunea, filmul, publicitatea prezintă o imagine fotoshopată (iată, se inventează chiar şi cuvinte noi pentru a descrie pervertirea realităţii la un ideal greu sau imposibil de atins), o imagine ideală nu numai a corpului, care trebuie să fie perfect până la ultimul por al pielii, ci a tuturor lucrurilor din jurul nostru (vezi pozele în care realitatea este mai frumoasă decât… în realitate). O lume în care corpul a devenit un obiect asupra căruia sunt îndreptate diverse acţiuni, un obiect de care ne-am detaşat, care nu ne mai aparţine, faţă de care ne-am îndepărtat şi cu care avem o relaţie distantă, indiferentă şi rece. Fugim de corpurile noastre, ne-am rătăcit în lume şi orbecăim prin ea, lăsând-o să ne conducă aşa cum dictează utima modă.

La rândul ei, psihologia, deşi consideră omul ca fiind o entitate bio-psiho-socială, dintotdeauna s-a străduit să-şi definească, delimiteze, diferenţieze şi să-şi scoată în evidenţă propria particulă din acest tot unitar, contribuind şi ea, in extenso, la distanţarea omului modern faţă de propriul corp. Aceste lucruri sunt de înţeles, având în vedere că ea, psihologia, relativ tânără fiind, a trebuit să-şi susţină şi să-şi demonstreze calitatea de ştiinţă şi metodele de investigaţie, cercetare şi intervenţie adecvate, deci ştiinţifice. Astăzi însă, psihologia şi, în special, psihoterapia, ajungând la o relativă maturitate, se întorc către corp, conferindu-i acestuia importanţa pe care o are şi din punct de vedere psihologic, dincolo de idealizarea şi idolatrizarea pe care i le oferă acestuia sistemul mediatic de astăzi.

Acesta este contextul în care s-a desfăşurat cea de-a VII-a ediţie a Conferinţei de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare „Provocări, experiențe, noutăți, conexiuni psiho-corporale și deschideri interdisciplinare”. Aşa cum ne-am obişnuit deja, şi anul acesta organizatorii au pregătit pentru participanţi prelegeri, prezentări de lucrări, mese rotunde, workshopuri, expoziții și lansări de carte.

Printre temele aduse în discuţie s-au numărat rolul psihologului în relaţia cu clientul, modul în care poate gestiona acesta situaţiile traumatice (probabil că mulţi dintre voi ştiţi că Institutul SPER şi membrii acestuia s-au implicat activ pentru susţinerea celor afectaţi de tragicul eveniment de la Colectiv, de anul trecut), precum şi noi modalităţi de diseminare şi de implementare a serviciilor psihologice şi psihoterapeutice.

conf 2

Cea mai importantă temă a Conferinţei de anul acesta mi s-a părut însă a fi (aşa cum reiese din titlu şi cum mi s-a impus, cumva, aproape de la sine) conştientizarea corporală şi valenţele terapeutice benefice la nivel psihologic ale acestei conştientizări. Anul acesta, pe lângă Amara Renate ECKERT şi Gehard FICHTNER, care ne-au obişnuit an de an cu prezenţa lor deosebită şi emanând echilibru şi bucurie şi care au susţinut prelegerea Lucrul cu trauma în psihoterapia corporală şi workshopul A asculta cu limbajul corpului, ne-a onorat cu prezenţa şi Jill BUNCE, de la Universitatea Derby, Marea Britanie, cu prelegerea Semnificaţia corpului în terapia prin dans şi mişcare. Desigur că nu au fost doar prezentări teoretice, au existat şi mai multe ateliere practice, printre care şi unele de dansterapie: Lumina din inima ta – o experienţă corporală unificatoare pe muzică, dans şi meditaţie, susţinut de Florin VANCEA şi Valeria SFAROIU, şi Mandale în mișcare sau dansul Universului lăuntric – atelier de dezvoltare personală unificatoare prin dans și mișcare, susţinut de Flavia CARDAŞ.

În cadrul evenimentului a fost anunţat şi un întreg weekend de dansterapie, ce v-a fi susţinut de Jo HARDY, pe 17 – 19 iunie: Mişcarea vieţii – cele 5 ritmuri. (Având în vedere că de-abia a fost anunţat, probabil că încă mai găsiţi locuri disponibile, dar nu se ştie pentru cât timp, aşa că grăbiţi-vă să vă înscrieţi şi să vă rezervaţi un loc!) Filmul de prezentare pentru acest workshop m-a făcut să mă gândesc la două lucruri. În primul rând, la felul în care am ajuns să pervertim estetic dansul, transformându-l dintr-o exprimare liberă, spontană şi creativă a corpului în serii coordonate şi numărate de mişcări ce se desfăşoară într-o succesiune strict stabilită (mie-mi place foarte mult să dansez, dar dacă mă pui să învăţ o succesiune de mai mult de 16 paşi sau dacă mă pui să fac fix aceeaşi succesiune de paşi o melodie întreagă, m-ai pierdut şi m-am pierdut). Şi, în al doilea rând, m-au impresionat oamenii din filmuleţ, cei care participau la atelierele organizate de Jo HARDY. Presupun că erau englezi şi cu toţii ştim că despre ei se spune că, în majoritatea timpului, sunt reci; dar se pare că dansul terapeutic îi energizează şi îi umple de inspiraţie şi de expresivitate. Iar dacă acest lucru e valabil chiar şi pentru ei, atunci e clar că şi pentru noi va avea influenţe majore.

conf 1

Îmi amintesc acum că ultimul exerciţiu de dansterapie la care am participat a fost în cadrul unui workshop mai amplu susţinut de Florin VANCEA. Nu am plecat de acolo cu toate răspunsurile, dar în mod cert mi-am pus câteva întrebări foarte utile şi am fost mult mai conştient de propriul meu corp şi de extraordinarul potenţial pe care îl deţine acesta şi de lucrurile minunate pe care le poate face cineva dacă ajunge la unitatea echilibrată dintre corp, minte şi spirit.

În prima zi a Conferinţei, au fost lansate patru cărţi, precum şi revista ArtTe nr. 4. Acum nu voi face decât să menţionez cărţile care au fost lansate, dar vă promit că veţi mai auzi despre ele, în următoarele mele recenzii. Iată care au fost lansările:

  • Călătoria eroului. O viziune psihologică privind maturizarea, evoluţia umană şi dezvoltarea personală, Florin VANCEA
  • Dicționar de psihogenealogie, Denisa Cristina GODEANU, Alin Sebastian GODEANU
  • O scrisoare pentru tine. Corespondenţe terapeutice, Vasile CONSTANTIN
  • Umbre și lumini. Dezvoltare personală de la A la ZEN, Sorina Daniela Dumitrache
  • ArtTE – Revista de terapii creativ-expresive și dezvoltare personală unificatoare, nr. 4.

Participanţii au avut ocazia să admire şi expoziţii cu lucrările unor psihologi – Sens și redefinire, Roxana MAIER, Povești în ulei, Angelica HIRJU, Povesti despre Cristina. Jurnalul unui art terapeut, Mihaela ȘCHIOPU -, dar şi picturi realizate în cadrul atelierelor de artterapie de către copiii internați în secția de oncopediatrie din Institutul Oncologic București – Ceea ce nu se vede pe fereastră. De asemenea, Asociația Anais, reprezentată de Adela SZENTES, a participat la Conferinţă cu Inimi şi fluturi. Fluturii ca simbol al transformării – expoziție de podoabe realizate în cadrul grupurilor de suport cu beneficiarii asociaţiei.

 Şi aş vrea să închei printr-un îndemn cuprins, implicit, în cuvintele unui copil, dintr-o prezentare de lucrare făcută de Marina BADEA, care mi-au rămas întipărite în memoria afectivă: „Dacă nu faci fapte bune şi iubitoare, te exmatriculează Dumnezeu din Rai”. Continuaţi aşadar să faceţi fapte bune – pentru voi, pentru cei din jur şi chiar şi pentru cei pe care nu-i cunoaşteţi încă – şi continuaţi să iubiţi şi să vă exprimaţi iubirea – faţă de voi, faţă de cei din jur şi chiar şi faţă de cei pe care nu-i cunoaşteţi încă! Şi nu uitaţi să vă iubiţi propriul corp, pentru că nu numai că e bunul cel mai de preţ pe care-l aveţi, dar el este, de fapt, voi înşivă.

 *    *    *

* Atunci când am pus titlul acestui articol nu m-am gândit la romanele lui Philip José Farmer, dar aveam un vag sentiment de déjà-vu. Interesant e că ceea ce am vrut să spun eu şi ceea ce descrie Farmer în romanele lui e, oarecum, similar şi ridică o întrebare interesantă: ce te-ai face dacă te-ai trezi brusc într-o lume nouă şi tot ce-ai avea ai fi tu însuţi, cu trupul tău, cu experienţa şi cunoştinţele tale de-acum – adică tot ceea ce deţii, de fapt, şi în acest moment, deşi e posibil să ai iluzia că ai mai mult…?

Radu Filip

Gabriela Marc – „Sărăcia şi şomajul creează stres şi limitează comunicarea, crescând riscul apariţiei violenţei faţă de copil”

În toamna anului trecut, psiholog Gabriela Marc publica, la editura SPER, cartea „Abuzul la copii. Diagnoză şi intervenţie terapeutică”, lucrare menită a răspunde la întrebarea „Cum să realizezi o diagnoză corectă şi o intervenţie terapeutică adaptată la nevoile psihologice specifice ale unui copil/adolescent cu istoric de abuz?”. În cele ce urmează, psiholog Gabriela Marc răspunde şi la alte întrebări legate de problematica abuzului asupra copilului, cu accent pe indicatorii producerii unui astfel de abuz, categoriile sociale caracterizate de factori sporiţi de risc pentru abuz, abilităţile pe care trebuie să le aibă un terapeut, dar şi dificultăţile întâmpinate de acesta în lucrul cu asemenea cazuri.

Există o diferenţă între comportamentul sexual inadecvat şi abuzul sexual?

Unul dintre indicatorii cei mai pregnanţi ai abuzului sexual se referă la comportamentele şi interesele sexuale neadecvate vârstei, pe care le pot dezvolta copiii. Astfel, aceştia pot manifesta un interes crescut în discuţii despre aspectele sexuale, pot face desene, pot experimenta pe propriul corp sau al altora gesturi sexuale, îşi pot stimula zonele intime şi manifestă un comportament dezinhibat în diverse contexte. Este firesc ca acești copii să fie interesaţi să vadă zonele intime ale altei persoane, să pună întrebări despre procreaţie. Cu toate acestea, sunt anumite comportamente care, atunci când sunt prezente, sunt considerate semnale puternice de alarmă pentru identificarea unui abuz, și anume: copilul îşi pune gura pe organul sexual al unui alt copil sau îi cere altuia să se implice în acte sexuale, se masturbează cu un obiect, imită actul sexual etc.

Unii copii abuzaţi sexual repun în scenă comportamentele abuzatorilor lor cu alţi copii, fraţi sau animale. În cazul în care comportamentul persistă chiar şi după ce i-a fost explicat copilului că este inadecvat, este important să fie evaluată sursa lui, în vederea identificării modalităţii în care copilul poate fi protejat, stabilindu-se dacă manifestările copilului sunt determinate de o situaţie de abuz.

Relaţia de ataşament din copilăria timpurie este foarte importantă pentru dezvoltarea ulterioară a copiilor şi poate duce la aspecte care ţin de psihopatologie. Care este rolul relaţiei de ataşament pentru buna dezvoltare a copilului? Cum poate influenţa aceasta personalitatea viitorului adult?

Atât la oameni, cât şi la animale, se formează de timpuriu comportamentul de ataşament, care are ca scop primar asigurarea siguranţei indivizilor în satisfacerea nevoilor fundamentale şi implicit oferă baza unei socializări şi stimulări, necesare dezvoltării psihologice.

Cele mai timpurii ataşamente sunt legate de părinţi, care astfel devin sursă pentru confort, siguranţă şi gratificare. Înţelegerea comportamentelor de ataşament normale şi a rolului lor în crearea legăturilor cu ceilalţi reprezintă baza evaluărilor punctelor forte şi a slăbiciunilor din cadrul relaţiei familiale. De-a lungul vieţii, ataşamentele timpurii oferă conexiuni privind relaţiile cu alţii şi contribuie la construirea identităţii de sine. Un ataşament puternic faţă de părinte îi permite copilului şi ulterior adultului să dezvolte sentimente de încredere în sine şi în ceilalţi. Relaţiile timpurii de ataşament influenţează dezvoltarea fizică şi intelectuală şi constituie fundamentul dezvoltării psihologice.

Copiii cu istoric de abuz parcurg în general evenimente şi trăiesc în contexte de viaţă care sunt sursă de suferinţă fizică sau le ameninţă integritatea corporală şi care se asociază la nivel subiectiv cu trăirea unor sentimente de groază, tristeţe, teroare sau neputinţă. Așa cum spuneam, cele mai multe experienţe traumatice îşi au originea în relaţia de ataşament cu adulţii implicaţi în creşterea copiilor, relaţie care poate fi caracterizată uneori de neglijenţă, abuz emoţional sau fizic, abandon, situaţii disfuncţionale extreme (consum de alcool, droguri, violenţă domestică).

În plus, s-a stabilit că modelul de ataşament se transmite transgeneraţional, de la părinte la copil, şi, ulterior, de la copil la generaţiile viitoare. Părintele e modelat de tipul de comportament educativ al părinţilor săi, model care se păstrează şi care se manifestă când el însuşi ajunge părinte. Această structură intrapsihică organizează felul său de a se comporta faţă de propriul copil şi faţă de ceilalţi.

Ca manifestări ale unor ataşamente deficitare, se pot contura următoarele tipuri de comportament: interiorizare, anxietate, contact vizual deficitar, agresivitate, afectivitate nediscriminatorie, dificultăți de autoreglare emoțională, stimă de sine scăzută, dependenţă etc. Prin urmare, ataşamentul insecurizant în raport cu figurile primare, lipsa experienţei de a fi acceptat în timpul copilăriei şi necesitatea de a-şi inhiba experienţele traumatice oferă un prognostic slab pentru rolurile parentale.

Pentru prevenirea abuzului, este foarte importantă recunoaşterea acestuia. Care sunt indicatorii abuzului? Cum poate un părinte să sesizeze posibilitatea existenţei unui abuz asupra copilului său? Cum recunoaştem abuzul?

Cu toate că efectele abuzului pot atinge domenii de funcţionare multiple şi pot avea un pattern de manifestare extrem de neregulat în timp, diagnosticul cel mai adesea fiind cel de sindrom de stres posttraumatic, există o serie de indicatori ai posibilităţii existenței unui abuz asupra copilului. Astfel, putem vorbi de indicatori emoționali (anxietate, depresie etc.), comportamentali (probleme de somn și alimentație, consum de substanțe, sexualitate bizară, tendințe suicidare etc) și cognitivi.

Există anumite categorii sociale care sunt caracterizate de factori sporiţi de risc pentru abuz?

Abuzul şi neglijarea copilului ca realităţi ale societăţii contemporane ce afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esenţiale reprezintă un comportament multiplu determinat de o serie de variabile sociale şi psihologice. Dintre acestea, am putea enumera: condiţii socioeconomice precare, dimensiuni ale personalităţii părinţilor (imaturitatea, problemele emoţionale, problemele psihice, schemele de ataşament perturbate, consumul de alcool/substanţe, retardul mintal), crize în cuplul parental etc.

Sărăcia, nivelul redus de trai al majorităţii familiilor şi şomajul creează stres şi limitează comunicarea, crescând riscul apariţiei unor comportamente violente faţă de copil. Familiile cu o situaţie socioeconomică precară, în care unul sau ambii părinţi nu au un statut profesional, prezintă un risc crescut de abuz din cauza stresului asociat sărăciei, nivelului scăzut de şcolarizare, disfuncţionalităţi la nivelul cuplului parental etc.

Prin urmare, dificultăţile economice contribuie în mod simţitor la pierderea speranţelor şi la resemnare, iar de cele mai multe ori, agresiunea şi frustrarea resimţite sunt orientate către copil. Totodată, apartenenţa familiei la un grup minoritar, dezavantajat din punct de vedere social, antrenează insecuritate, frustrare, stres, şi toate acestea generează izolarea socială a familiei şi încurajarea comportamentelor abuzive faţă de copii.

Aceşti factori externi de stres, respectiv, sărăcia, şomajul sau apartenenţa familiei la un grup minoritar determină perpetuarea unor modele familiale cu risc crescut pentru producerea unei situaţii de abuz. Cu toate acestea, nu fiecare familie abuzivă afişează aceste tendinţe disfuncţionale, existând o constelaţie de aceşti factori ce antrenează apariţia şi dezvoltarea comportamentelor de tip abuziv.

Care sunt aspectele specifice şi dificultăţile în lucrul terapeutic cu copiii victime ale abuzului? Dar cu părinţii acestora?

Întrucât, după ce s-au confruntat cu experienţa abuzului, cei mai mulţi copii dezvoltă tulburări emoţionale şi tulburări de personalitate persistente, scopul terapiei este de a ajuta copilul să îşi exprime anxietăţile şi conflictele interioare, să înveţe să le facă faţă, să îşi recapete respectul de sine şi încrederea în adulţi, să-şi dezvolte abilităţi de autoreglare emoţională, cognitivă (atenţie, memorie, luare de decizii), a conştiinţei şi a motivaţiei (eliminarea stărilor disociative), somatică.

Terapeutul, în evaluarea şi intervenţia terapeutică a copilului abuzat, trebuie să facă faţă unui complex de sentimente: experienţele traumatice şi suferinţa copilului abuzat, suferinţa şi durerea părintelui, sentimentele de ostilitate ale părintelui şi, nu în ultimul rând, propriile emoţii cu privire la abuz. Cei mai mulţi copii cu o istorie de abuz încearcă să provoace terapeuţii prin comportament ostil sau agresiv,  fapt ce determină ca lucrul cu astfel de copii să fie obositor nu doar fizic, ci şi emoţional şi să genereze puternice reacţii emoţionale.

Cu toate acestea, o astfel de intervenţie nu este lipsită de conflicte, întrucât recunoaşterea realităţilor neplăcute ale unei investigaţii nedorite stârneşte nelinişte, nesiguranţă şi agresivitate din partea părinţilor. Una dintre problemele cu care se confruntă profesionistul care intervine într-o situaţie de abuz este evitarea sau retragerea din faţa conflictului. Orice intervenţie în cazurile de abuz asupra copilului este percepută ca ameninţătoare şi conduce la un comportament de apărare din partea părinţilor. A suspecta părinţii că-şi abuzează copii creează nelinişte şi tulburare în sufletul tuturor. Copiii supravieţuiesc cel mai bine abuzului dacă au un ataşament sigur faţă de o persoană adultă din reţeaua de suport, din afara familiei. Cu toate acestea, reţeaua socială de suport poate fi atât o resursă, cât şi o piedică, definitorie fiind identificarea barierelor care împiedică dezvoltarea de relaţii de suport şi potenţialul pe care îl au familia, vecinii şi alte persoane de referinţă din viaţa copilului.

Care sunt calităţile ce recomandă un terapeut pentru a lucra cu copiii supuşi abuzului?

Indiferent de orientarea terapeutică de care aparţine, este important ca terapeutul să dea dovadă de o capacitate empatică dezvoltată, care să-i permită să îi înţeleagă copilului sistemul de credinţe şi de valori, să intre în rezonanţă cu nevoile, trăirile şi dorinţele acestuia, astfel încât să-l poată însoţi realmente în demersul de autocunoaştere şi de restructurare personală.

Realizarea unei alianţe terapeutice depinde, pe de o parte, de următoarele atribute personale ale terapeutului: flexibilitate, onestitate, încredere, confidenţialitate, căldură, deschidere şi interes pentru dificultatea clientului, iar pe de altă parte, de tehnicile utilizate, respectiv: explorare, reflectare, acurateţea interpretărilor, capacitatea de a facilita exprimarea emoţională şi participarea la integrarea experienţei clientului.

Dar nu oricine poate lucra direct cu copiii abuzaţi, astfel că cei care se simt inconfortabil făcând asta ar trebui să nu se implice într-un astfel de demers, cu atât mai mult cu cât copiii pot detecta cu uşurinţă faptul că adultul se simte aşa în prezenţa lor şi vor crede că ei sunt sursa acelei stări, accentuându-le astfel sentimentul de vinovăţie.

Terapeuţii trebuie să dispună de suficientă flexibilitate pentru a dezvolta şi implementa programe de tratament care încorporează strategii menite să sprijine realizarea unei alianţe terapeutice cu copiii şi de a utiliza relaţia terapeutică ca agent major al schimbării. De asemenea, creativitatea şi curajul de a explora unele direcţii mai puţin cunoscute sau incomode, combinate cu intuiţia şi bunul-simţ, dau adesea cele mai bune rezultate. În lucrul cu copiii, sinceritatea este o condiţie de bază, iar lipsa ei este resimţită imediat şi amendată prin deteriorarea relaţiei şi menţinerea interviului despre abuz la un nivel superficial.

Prin urmare, în cazul copilului abuzat, intervenţia terapeutică presupune o atitudine caldă, suportivă, de înţelegere şi acceptare din partea terapeutului, fără însă a se identifica cu cel care solicită sprijinul, fără a-i prelua neliniştile şi suferinţele, pentru că în felul acesta nu-l mai poate asista eficient. Cel care apelează la terapie nu are nevoie numai de cineva specializat să îl asiste şi să îi asculte durerea, ci el simte nevoia unei prezenţe ferme, calme, care poate suporta durerea şi suferinţa umană, fără să fie copleşită, şi care să îi dea speranţă.

Recent, vi s-a publicat o carte la editura SPER, „Abuzul la copii. Diagnoză si intervenţie terapeutică”. Care este subiectul acestei lucrări şi cui i se adresează ea?

Cartea prezintă, pe de o parte, cele mai noi strategii, teorii şi cercetări internaţionale şi naţionale în practica evaluării şi asistării psihoterapeutice a copiilor cu istoric de abuz, iar pe de altă parte, oferă repere concrete pentru ameliorarea simptomatologiei asociate abuzului, respectiv reducerea distresului, clarificarea aspectelor legate de asumarea responsabilităţii şi creşterea controlului emoţional, creşterea stimei de sine, prelucrarea emoţiilor şi cogniţiilor asociate traumei, îmbunătăţirea abilităţilor de relaţionare şi a ataşamentului, autoreglarea emoţională şi controlul comportamentului.

Lucrarea se adresează în primul rând specialiștilor. Astfel, în modelul de lucru prezentat (programul de intervenție terapeutică bazat pe principiile psihoterapiei experiențial-unificatoare), practicienii, consilierii și psihoterapeuții pot găsi un ghid aplicativ util în lucrul cu copii abuzaţi în scopul realizării unor intervenţii de dezvoltare şi optimizare a funcţionării emoţionale şi cognitive la vârsta adolescenţei şi reducerii riscului de perpetuare a abuzului la vârsta adultă.

Lucrul cu trauma este dificil, iar cel cu trauma la copii poate avea implicaţii emoţional-afective chiar mai mari. Cum facem faţă sentimentului de neputinţă care poate să apară în lucrul cu astfel de cazuri? Ce sfaturi aveţi pentru specialiştii care lucrează cu astfel de beneficiari?

În cazul intervenţiei terapeutice a copiilor abuzaţi, riscul epuizării psihice în condiţii de stres emoţional este mai mare decât în cazul altor categorii de clienți, putând duce la blazare, cinism şi chiar agresivitate în relaţie cu aceştia. Cei mai mulţi profesionişti, din cauza propriilor istorii de viaţă traumatice, care interferează cu istoria copilului, sau din cauza suprasolicitării, experimentează anxietate şi confuzie atunci când se confruntă cu nevoile emoţionale ale acestuia, punând astfel bazele unor relaţii stresante şi insensibile, incapabile de a susţine nevoile emoţionale ale copiilor, perpetuând astfel ciclul experienţelor traumatice.

Prin urmare, pentru a lucra cu copii abuzaţi, terapeutul trebuie să aibă abilităţi de a gestiona relaţia cu membrii familiei, abilităţi de intervievare şi de reglare a intensităţii emoţionale a interviurilor, să aibă capacitatea de a monitoriza contratransferul şi, nu în ultimul rând, să deţină cunoştinţe teoretice şi abilităţi analitice de a evalua potenţialul de schimbare în cazul problemelor identificate.  Un terapeut trebuie să fie atent la reacţiile şi la sentimentele sale, pentru a evita să fie copleşit, şi să renunţe la terapie sau să ia decizii în funcţie de sentimentele lui, şi nu de nevoile copilului. Terapeutul nu trebuie să fie extrem de interpretativ în raport cu nevoile şi comportamentul copilului, ci mai degrabă să comunice ceea ce copilul a spus în mod direct şi ar putea fi relevant pentru situaţia sa.

Sunteţi o persoană care munceşte şi se implică foarte mult în ceea ce face. La ce modalităţi recreative recurgeţi pentru a evita creşterea prea mare a nivelului de stres sau apariţia sindromului burnout?

Mă regăsesc şi simt că renasc plimbându-mă într-un parc sau având grijă de flori. Cred că este un fel de antidot pentru agitaţia din timpul săptămânii și găsesc multă relaxare şi un sentiment de linişte în îngrijirea florilor. Deopotrivă, aș putea spune că mă revitalizează pictatul, cititul unei cărți sau meditația. Cu toate acestea, nu dețin secretul evitării fenomenului de suprasolicitare sau apariția sindromului burnout. Cred cu tărie că fiecare dintre noi, dacă își ascultă glasul interior, știe ce i se potrivește cel mai bine și când să se oprească.

Ce mesaj aţi dori să le transmiteţi cititorilor noştri?

Le doresc să lupte pentru visurile lor și în drumul lung către sine să se bucure de fiecare experiență pe care universul le-o pregătește.

 CutPicture.com_2016-Jan-27_06_30_06 gbi marc

Gabriela Marc este psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din România, doctor în psihologie, asistent universitar în cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, MD, consilier psihologic şi psihoterapeut cu specializare în psihoterapie experienţială a unificării, dezvoltare personală unificatoare individuală şi de grup.

 

Când 1 plus 1 fac (2) noi… noi 2, 3 sau mai mulţi

Unu plus unu egal doi. Uneori. Alteori, matematica e dată peste cap, pentru că unu plus una este egal cu noi, iar din această combinaţie mai pot rezulta şi alţii: unul, doi sau mai mulţi – e bine să nu fie prea mulţi însă, pentru că atunci va trebui să vorbim despre psihologia grupurilor mici, ceea ce este o cu totul altă discuţie (ceva mai colorată, poate, dar nu neapărat). În cazul de faţă însă, atunci când rezultatul e doi, vorbim de obicei despre un cuplu, iar atunci când e mai mare de trei, vorbim despre o familie. (Pentru a evita discuţiile, e de specificat că există şi cazuri în care doi poate însemna totuşi o familie: o mamă necăsătorită cu un copil, de exemplu.)

Aceste combinaţii reprezintă celula de bază a societăţii. Celulă care astăzi nu mai e ce era ieri, la fel cum ieri nu mai era aceeaşi cu cea de-acum o sută de ani, o mie sau de la acel moment din negura timpului când strămoşii noştri culegători-vânători au început să se strângă în cete/cetăţi pentru că au realizat că dacă sunt mai mulţi, e altceva – pentru unii mai bine, pentru alţii poate că nu. S-au schimbat membrii celulei, s-a schimbat contextul, s-au schimbat presiunile, s-au schimbat… mai e, oare, ceva la fel? Nu trebuie să te gândeşti prea departe, ci doar la faptul că acum vreo sută de ani căsătoriile erau organizate de părinţi, iar astăzi nu mai căutăm nici măcar fericirea în cuplu, ci realizarea maximală a potenţialului individual pentru fericire…

Pe acest fond vine cartea lui Sebastian Godeanu, care încearcă să surprindă cât mai multe aspecte cu privire la problematicile actuale ale cuplului şi ale terapiei de cuplu. Pe lângă trecerea în revistă şi definirea unei serii de concepte specifice şi generale ale psihologiei de cuplu şi familie, în carte veţi descoperi şi probleme actuale cum sunt migraţia forţei de muncă şi influenţele pe care le are această realitate asupra familiei şi a legăturilor de familie sau care sunt problemele cu care se confruntă cuplurile alternative, din ce în ce mai prezente astăzi în conştiinţa socială şi în ochiul public.

Unul dintre aspectele inedite ale manualului este abordarea problematicii familiei şi din perspectivă psihogenealogică, transgeneraţională – perspectivă pentru care autorul are o înclinaţie deosebită şi despre care a mai scris şi în alte cărţi ale sale. Astfel, pot fi regăsite în carte concepte, teme şi instrumente care pot fi utile pentru investigarea familiei din perspectiva istoriei mai multor generaţii care, inevitabil, au influenţat şi şi-au pus amprenta (într-un fel sau altul) asupra atitudinilor şi comportamentelor celor care intră astăzi într-o nouă relaţie, care de-abia îşi întemeiază o familie sau care deja au una, iar specialiştii care se apropie de un cuplu sau de o familie cu dorinţa de a le înţelege mecanismele intime pot să le vadă în lumina trecutului, dar şi-n proiecţii pentru viitor.

Vă invit să descoperiţi singuri mai multe lucruri, dar să nu uitaţi că parcurgerea unui manual nu este scopul ultim al unui demers de explorare, ci este punctul de plecare, locul în care se nasc întrebările ce vor genera următoarele căutări, investigaţii şi care vor duce la noi descoperiri, la adăugarea de noi elemente unui tablou niciodată perfect, niciodată complet, pentru că, nu-i aşa, nu putem niciodată să le ştim pe toate, întotdeauna vor mai fi lucruri pe care să le descoperim, lucruri care să ne surprindă şi care să ne provoace să vrem să ştim mai mult.

Psihoterapeut Radu Filip

 

manual sebi