A descoperi, a exprima şi a da un sens propriilor emoţii sunt paşi care te duc mai aproape de nucleul fiinţei tale. Dans-terapia este domeniul pe care psiholog Flavia Cardaş, doctorand al Facultăţii de Psihologie și Știinţele Educaţiei, Universitatea din București, l-a ales ca mijloc pentru a-i ajuta pe cei care vor să găsească în acest mod calea către sine.

Flavia Cardaş este licenţiată în psihologie, deţine un MD în psihodiagnoză, psihoterapie experienţială unificatoare (PEU) și dezvoltare personală, este consilier și psihoterapeut PEU, are competenţe în consilierea psihologică și psihoterapia centrată pe adult-copil-cuplu-familie, în dezvoltarea personală individuală și de grup și în consilierea școlară.

Conturarea domeniului dans-terapiei în universul academic autohton, experienţa de la Universitatea din Derby, programul de dezvoltare personală prin dans şi mişcare destinat elevilor din ciclul primar sunt câteva dintre subiectele abordate în cadrul unui interviu acordat de Flavia Cardaş.

flavia1

Ai studiat dans-terapia atât în ţară, cât şi în străinătate. Cum diferă abordarea de peste hotare de cea autohtonă?

Abordările dans-terapeutice, ca şi cele psihoterapeutice, sunt diferite. Unele pun accent mai mult pe dans, altele, pe mişcare sau explorare corporală fără suport muzical, însă majoritatea le îmbină pe ambele, pentru că, până la urmă, dansul include mişcarea şi mişcările pot crea un dans, indiferent dacă urmăresc sau nu note muzicale.

Până în prezent, am avut oportunitatea să particip la diferite conferinţe, workshopuri şi mobilităţi academice în România şi Marea Britanie, urmând ca în luna septembrie să particip la cea de-a doua ediţie a Conferinţei Internaţionale de Terapie prin Dans şi Mişcare de la Milano, un eveniment care face posibilă întâlnirea tuturor dans-terapeuţilor din Europa. Voi încerca, pe scurt, să vă împărtăşesc, prin prisma experienţelor dans-terapeutice din ţară şi din Marea Britanie, diferenţele dintre aceste două abordări.

Înainte de toate, consider important de menţionat influenţa aspectului cultural în abordarea dans-terapiei. Din punctul meu de vedere, fiind o cultură latină, noi, românii, preferăm (fără a generaliza) exprimarea corporală cu suport muzical, probabil şi datorită spiritului dinamic pe care îl deţinem. Această preferinţă nu exclude, bineînţeles, deschiderea către intervenţii fundamentate strict pe mişcare sau conştientizare corporală neînsoţite de muzică. În ceea ce priveşte dans-terapia britanică, psihoterapeuţii se centrează mai mult pe observarea mişcării şi pe exerciţii corporale fără suport muzical.

Prof. dr. Jill Bunce, psihoterapeutul britanic invitat la a VI-a ediţie a Conferinţei Internaţionale de Psihoterapie Experienţială Unificatoare din luna aprilie şi mentorul meu pe perioada stagiului de cercetare de la University of Derby, UK, a facilitat un workshop de dans-terapie concentrându-şi intervenţia pe exerciţii de mişcare, neutilizând muzică. Explicaţia pe care ne-a oferit-o a fost că, uneori, muzica poate masca starea autentică a clientului şi îi poate induce o stare nouă, influenţându-i demersul de autocunoaştere. Cu alte cuvinte, dacă emoţia principală cu care clientul vine în sesiunea de dans-terapie este, de exemplu, furia, iar fundalul muzical ales de psihoterapeut sugerează, cumva, bucuria, atunci este posibil să se „piardă” cumva această furie iniţială şi să nu poată fi explorată în acel moment.

În prezent, profesia de dans-terapeut nu este una certificată în România deoarece încă nu există programe academice de specialitate precum licenţă sau master în acest domeniu în ţara noastră. Există însă un program de formare în psihoterapie prin dans şi mişcare ce are ca scop introducerea specialiştilor în acest domeniu şi diferite workshopuri cu specialişti certificaţi, care ajută acest domeniu să înflorească şi la noi. Faptul că această profesie nu este una cunoscută şi nici recunoscută în mediul autohton limitează, cumva, posibilitatea de manifestare a sa. În Marea Britanie, de exemplu, dans-terapeuţii lucrează în spitale, în şcoli, în centre educaţionale, în aziluri de bătrâni şi chiar în mediul organizaţional. Tot la început este şi dans-terapia individuală în România, spre deosebire de Marea Britanie, unde se lucrează destul de mult individual, chiar poate mai mult decât în grup. Din nou, motivaţia acestui fenomen este noutatea domeniului, dar şi lipsa specialiştilor.

Cum ai fost privită că cetăţean român şi cât de deschişi au fost cei de la Universitatea Derby să descifreze tainele terapiei unificării?

Am avut parte de o primire foarte călduroasă la University of Derby: de la personalul din departamentul de relaţii internaţionale, până la profesorii şi studenţii de la masterul de psihoterapie prin dans şi mişcare. Există mulţi studenţi internaţionali la această universitate, astfel că m-am simţit foarte confortabil fiind acolo. Jill Bunce a avut grijă pe tot parcursul stagiului meu să fiu implicată în tot felul de activităţi din care să am de învăţat ceva, atât personal, cât şi profesional.

O experienţă valoroasă pe care am avut-o a fost apartenenţa la un trio de dans cu care am avut o reprezentaţie la catedrala din Derby, dansând pe piesele muzicale interpretate de corul universităţii, la slujba de duminică. O altă experienţă extrem de interesantă a fost participarea la „Body of work week”, care a constat într-o săptămână întreagă în care absolventele masterului de psihoterapie prin dans şi mişcare au reprezentat procesul personal de autotransformare experimentat de-a lungul celor doi ani în care au urmat masterul respectiv.

Studenţii de la University of Derby au manifestat curiozitate şi deschidere în ceea ce priveşte abordarea experienţială a dans-terapiei, fiind încântaţi să experimenteze noi moduri de autocunoaştere prin participarea la workshopurile pe care le-am organizat la University of Derby. Acestea au fost un prilej de schimb de experienţă care contribuie la evoluţia mea ca specialist, dar şi ca om.

Ai o contribuţie semnificativă în dezvoltarea şi aplicarea unui program de terapie prin dans la copii. Care sunt beneficiile dans-terapiei în general şi care sunt asemănările şi deosebirile pe care le-ai remarcat în lucrul corporal cu copii versus adulţi?

Îţi mulţumesc pentru apreciere! 🙂 În prezent, urmăresc, sub coordonarea prof. univ. dr. Iolanda Mitrofan, validarea şi implementarea unui program de dezvoltare personală prin dans şi mişcare pentru elevii din ciclul primar de învăţământ. Este un program unic, care presupune îmbunătăţirea dimensiunii formative a educaţiei româneşti. Elevii experimentează lucrul corporal în grup, dansând creativ, şi nu coregrafic, împreună cu alţi copii de vârsta lor, pentru a deveni mai empatici, mai sociabili, mai încrezători în sine şi mai conştienţi de corpul lor.

flavia2

Comparativ cu dansul, care are, negreşit, anumite efecte benefice, terapia prin dans şi mişcare abordează în mod diferit mişcarea, trecând-o la un alt nivel. Dansul devine, în acest context, mai mult decât o oportunitate de relaxare şi distracţie care poate diminua stresul şi anxietatea – devine un limbaj care permite indivizilor să se exprime într-un spaţiu sigur şi protejaţi de confidenţialitate. Clienţii pot comunica în mod conştient sau inconştient emoţiile prin mişcare, dans-terapeutul fiind cel care îi ghidează în a lucra cu propriile dificultăţi, atât verbal, cât şi nonverbal, într-un mod care transformă nu doar patternurile corporale, ci şi pe cele mentale şi emoţionale.

Printre beneficiile dans-terapiei se numără: îmbunătăţirea conexiunii minte-corp-suflet, care este esenţială în procesul de autocunoaştere şi dezvoltare personală, identificarea şi definirea graniţelor personale, detensionarea fizică şi psihică, eliberarea emoţională, îmbunătăţirea abilităţilor sociale, diminuarea anxietăţii şi a stresului, învăţarea unor tehnici personalizate de relaxare, îmbunătăţirea abilităţilor motrice, stimularea creativităţii, îmbunătăţirea imaginii de sine şi a imaginii corporale etc. Psihoterapia prin dans şi mişcare vine în întâmpinarea persoanelor care doresc să lucreze atât la nivel verbal, cât mai ales la nivel nonverbal, pentru a-şi depăşi dificultăţile într-un mod holist şi, de ce nu, foarte plăcut.

Principala asemănare între lucrul corporal cu copiii, respectiv cu adulţii este faptul că ambele categorii de vârstă se bucură foarte mult de jocurile de mişcare şi de dans. Este în instinctul nostru să ne mişcăm şi chiar să dansăm, iar educaţia ar trebui să ia mai mult în considerare acest aspect. Putem observa copiii, care sunt, de cele mai multe ori, primii care dansează la evenimentele festive precum nunţi, botezuri sau concerte.

Am observat că, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii este foarte importantă coeziunea de grup pentru ca aceştia să se poată manifesta şi să-şi poată depăşi dificultăţile. În lucrul corporal, aş zice că este şi mai importantă această coeziune de grup deoarece implică uneori şi atingerea, care este o acţiune destul de personală şi care presupune pătrunderea în spaţiul personal al fiecărui participant.

flavia3

Durata unei sesiuni de lucru corporal cu adulţii este mai mare decât cea cu copiii: în funcţie şi de numărul de participanţi, o sesiune pentru adulţi poate dura între 2-3 ore, iar o sesiune cu copiii durează între 45 de minute şi o oră. De asemenea, numărul participanţilor diferă: grupul de adulţi poate cuprinde în medie 10-12 adulţi, însă la copii este recomandată o medie de 6-8 copii.

De altfel, etapa de analiză este diferită în lucrul cu copiii, comparativ cu adulţii, ca durată, dar şi ca abordare. Raportată la durata sesiunii de dans-terapie, analiza ocupă o mai mică parte în sesiunile de lucru cu copiii, având în vedere dezvoltarea lor cognitivă şi emoţională. În lucrul cu copiii, este necesară, poate chiar obligatorie, implicarea familiei în procesul de dezvoltare al copilului, spre deosebire de lucrul cu adulţii, unde nu este neapărat necesară implicarea familiei.

Dinamica grupurilor este foarte complexă şi diferă de la un grup la altul, de la o categorie de vârstă la alta şi de aceea consider că e foarte important să ne documentăm continuu ca specialişti în ceea ce priveşte caracteristicile etapelor de dezvoltare umană şi, de asemenea, să fim prezenţi în procesul de grup, fără a-l încadra în tipare rigide sau lucrând doar după „reţete”.

Care este, în opinia ta, rolul corpului în experimentarea libertăţii şi a fericirii?

Corpul este manifestarea fizică a fiinţei noastre şi este, practic, dimensiunea care face posibilă supravieţuirea concretă pe Pământ. Cu ajutorul corpului ne hrănim, ne punem în practică ideile, ne exprimăm emoţiile, relaţionăm cu cei din jur, învăţăm, ACȚIONĂM. Iar atunci când corpul nu mai există, încetează şi viaţa noastră. Putem, astfel, observa importanţa crucială a corpului în existenţa noastră, mai ales că este martorul şi purtătorul tuturor experienţelor noastre. Cu toate acestea, el nu poate fi separat de mintea şi de emoţiile noastre. Trudi Schoop (1973), unul dintre pionierii dans-terapiei americane, vorbeşte despre principiul interacţiunii şi influenţării reciproce dintre minte şi corp. Astfel, aşa cum schimbările mentale produse de psihoterapia verbală determină şi schimbări la nivel corporal prin, de exemplu, deciziile luate de client, aşa şi psihoterapia corporală stimulează schimbări la nivel mental prin extinderea vocabularului de mişcare, trezirea memoriei corporale, îmbunătăţirea empatiei kinestezice etc. În acest mod, psihoterapia verbală abordează procesul de vindecare pornind de la minte spre corp, iar psihoterapia corporală porneşte invers, de la corp spre minte, ambele abordări urmărind, practic, schimbarea întregii fiinţe. În momentul în care suntem în contact cu nevoile noastre atât mentale, emoţionale, cât şi corporale, devenim mai liberi şi mai fericiţi, chiar dacă aceste două concepte sunt relative.  🙂

Scrii într-un articol „sunt perfectă aşa cum sunt…“. De câtă muncă cu tine e nevoie pentru a ajunge aici, pentru a te accepta exact aşa cum eşti, cu minunăţiile şi imperfecţiunile tale?

Autocunoaşterea şi dezvoltarea personală sunt procese care se derulează permanent, de-a lungul întregii vieţi. Autoacceptarea necesită efort constant, pentru că omul este într-o continuă schimbare. Îmi place să văd viaţa ca pe o electrocardiogramă: cu suişuri şi coborâşuri, în permanentă dinamică. Astfel, există momente în care mă văd „perfectă” şi mă apreciez aşa cum sunt şi momente în care simt că mai am multe de îmbunătăţit pentru a fi mulţumită cu mine. În lumea aceasta, inclusiv cea mentală şi emoţională, există pentru fiecare lucru, proces, gând, sentiment un corespondent, iar împreună formează polarităţi.

Un profesor şi psihoterapeut drag mie ne vorbea despre psihicul uman comparându-l cu un glob pământesc, la polii căruia se află, pe de o parte, sentimentele/stările extrem-negative şi, pe de altă parte, cele extrem-pozitive. Surprinzător, echilibrul perfect între două polarităţi nu este la mijloc, static, pentru că acolo polii se resping, ci echilibrul este dinamic, balansându-se între o emisferă şi cealaltă. Pentru că, dacă nu ar exista o dinamică permanentă, aşa cum este, de exemplu, ciclicitatea anotimpurilor, atunci nu ar exista viaţă. Putem extrapola acest proces şi la dezvoltarea noastră ca oameni. Fiind conştienţi de permanenta schimbare, putem să ne acceptăm aparentele imperfecţiuni, amintindu-ne că poate cele mai frumoase peisaje din natură sunt cele „nemăsurate la linie”, amintindu-ne că perfecţiunea, ca şi frumuseţea, este în ochii privitorului.

„Cu fiecare pas sunt mai aproape de mine”. Sunt cuvinte care-ţi aparţin. Ce apreciezi cel mai mult la coregrafia vieţii tale de până acum şi care e decorul în care Flavia Cardaş se simte cel mai bine?

Consider că fiecare pas a fost şi este important, pentru că m-a ajutat să îmi coregrafiez personalitatea şi să devin „dansatoarea” din prezent. Dar dacă ar fi să aleg „momentele de dans” preferate, acestea sunt oamenii pe care i-am întâlnit în viaţa mea (inclusiv propria familie) – copii, adolescenţi, adulţi, pentru că m-au inspirat să perseverez în a mă autocunoaşte, în a-i cunoaşte pe ei şi în a reuşi, cumva, să contribui la procesul lor de dezvoltare, găsindu-mi menirea.

Se spune că lumea exterioară este o oglindire a celei interioare, aşa că şi decorurile se schimbă în funcţie de situaţie, stare, gânduri etc. Există, astfel, mai multe decoruri în care mă simt minunat : atunci când dansez, când sunt cu oameni dragi sau noi, când cânt, când călătoresc, când aflu lucruri interesante, când citesc, când bat la tobe, când pictez, când mă joc cu copiii J Cel mai bine mă simt când ştiu că ofer ceva înapoi lumii acesteia, contribuind, cumva, la îmbunătăţirea ei.

Eşti într-o permanentă căutare şi descoperire de sine, printr-o autoreflecţie continuă, dar şi prin participarea constantă la diferite activităţi şi programe formative. Cât de importantă este autocunoaşterea în descoperirea sensului personal?

Sensul personal este ceva care se regenerează, se reconstruieşte permanent şi, cred eu, este, de fapt, un complex de acţiuni pe care omul le realizează pe parcursul vieţii. Prin autocunoaştere reuşim să fim în contact cu noi înşine – cu nevoile, cu dificultăţile, cu dorinţele, cu idealurile noastre, astfel încât putem vedea mai clar cine dorim să fim şi ce dorim să realizăm pe această lume. Autodescoperirea este, precum frumos o pune în cuvinte poetul Rumi, procesul de şlefuire a fierului în transformarea sa într-o oglindă – cu cât imaginea devine mai clară, cu atât ne putem vedea şi accepta pe noi înşine aşa cum suntem, găsindu-ne sensul personal cu care rezonăm.

Se vorbeşte tot mai des despre asumare. Ce înseamnă în concepţia ta o femeie/un bărbat asumat/a şi ce sfaturi ai pentru cei care nu şi-au descoperit încă sensul?

Asumarea, din punctul meu de vedere, este procesul prin care devenim conştienţi de anumite aspecte precum gânduri, emoţii, comportamente, caracteristici personale, situaţii etc. şi suntem dispuşi să trăim consecinţele acţiunilor pe care le realizăm în raport cu aspectele identificate. Cu alte cuvinte, suntem deschişi în a experimenta atât avantajele, cât şi dezavantajele care survin în urma deciziilor noastre. Cred că asumarea este o serie de acţiuni şi consider că e o caracteristică educabilă, dar care necesită exerciţiu. O persoană asumată este conştientă de sine – de calităţile sale, de dificultăţi, de lucrurile pe care le are de îmbunătăţit la sine, de reacţii, de limitele sale, de nevoile sale, de dorinţe, este empatică, autentică şi asertivă, pentru că nu se teme de refuz, de critică sau de eşec.

O persoană asumată are încredere în deciziile pe care le ia şi ştie că nereuşitele sunt doar paşii care o duc mai aproape de succes. O persoană asumată nu încetează niciodată să caute, să se dezvolte, să se adapteze, să se autodescopere – e conştientă că numai în felul acesta îşi poate descoperi sensul. Deci, porniţi fără teamă în drumul către autodescoperire şi asumare pentru că acest drum, de cele mai multe ori, se intersectează cu sensul vostru personal!

Te rugăm să transmiţi un mesaj pentru cititorii noştri!

Aveţi curajul să dansaţi – cu corpul, cu mintea, cu sufletul, cu viaţa, cu oamenii din jurul vostru, cu problemele, cu bucuriile, cu grijile, cu pasiunile, cu calităţile, cu imperfecţiunile, cu neîncrederea, cu entuziasmul, cu temerile, cu iubirea, cu pierderile, cu compasiunea, cu lumea aceasta mare!… Dansaţi-vă pentru a vă pierde şi a vă regăsi, mereu schimbaţi şi mereu aceiaşi!

Contact: flaviacardas@gmail.com, Facebook – Calatorie catre sine

Advertisements