Tags

,

Mă aflu în interiorul

unei supernove.

Lumina de aici ar ajunge

pentru câteva generaţii

rătăcite pe pământ.

Mi-am construit un castel

de lux

asemeni unui prinţ medieval.

Am atârnat candelabre fine

de praf stelar şi

m-am aşezat în fotolii

de cratere.

E confortabil aici. E loc

pentru toată lumea,

dar, din nou, aşa a fost

dintotdeauna.

Mi-aş dori să am vecini care

să mă invidieze.

Proprietate de lux într-o

supernovă.

Rătăcesc ca o cămilă pe

spatele acestui deşert stelar

şi nu pot să nu îmi amintesc

de anotimpurile petrecute cu tine.

Mi-aş sparge ceasul de podea,

însă nu îl mai am.

Aici nu există timp.

Nu vine nimeni să măture

cioburile împrăştiate

dintr-o stea spartă

şi nu e ca şi cum ar trebui

să fiu undeva la o anumită

oră.

Era un timp când aş fi dat

orice să nu fiu nicăieri

la nicio oră.

Numeam asta libertate.

Sunt foarte liber acum.

Însă nu e absolut nimeni

aici.

Asta e treaba cu omenirea,

vrei nu vrei, faci parte din ea.

Însă când omenirea nu mai există?

Când umanitatea a dispărut?

Sunt ultimul supravieţuitor al

unui pământ în derivă.

Nu. Nici pomeneală.

Doar am nimerit aici

în drumul meu către lună.

În jurul meu dansează

mii şi mii de firişoare

de lumină.

Mă balansez într-o pânză de

păianjen incandescentă.

Dacă respir? Nu, aici nu se respiră.

Aici, aerul stă. Pur şi simplu stă.

E ca un picior amorţit

ce zace în plămân.

Mi-aduc aminte de când respiram.

Să-ţi fie ruşine că mă faci

să mă gândesc la asemenea

lucruri.

Puteam să văd cum se

înnoadă firul dintre

două respiraţii diferite.

Puteam să simt prezenţa

cuiva într-o simfonie

respiratorie. Respiraţia nu are culoare.

De fapt, acum, nimic nu mai are culoare, rasă, sau gen.

Totul e doar un ecou surd.

De unul singur împotriva nimănui.

De-ar fi cineva împotriva căruia

să mă revolt, împotriva căruia să

uneltesc,

să ridic mâna,

de-ar fi cineva pe care să-l urăsc,

să-l înjur.

De-ar fi cineva la care să urlu.

Nu e nimeni.

De-ar fi cineva pe care să iubesc.

Nu e nimeni.

A fost un moment când

parcă eram mai mulţi.

Însă nu găseam suficiente

locuri de îngropăciune

şi ne certam pe cele rămase.

Îmi aduc aminte

că ar fi fost loc pentru toţi,

însă cineva a propus o idee:

dacă nu putem

trăi împreună,

ar fi bine să facem cât mai multe

să putem muri împreună.

S-a votat în unanimitate.

Mi-aş dori să fie cineva

care să vadă ironia.

Aici nu e nimeni.

Poate mai încolo…

Mă aflu în lagărul dansatorilor în coadă de cometă.

Suntem aruncaţi aici pentru că

promovăm o mişcare sincron

cu tendinţe către echilibru.

Nu sunt gratii, sau pereţi, ca să

străjuiască această închisoare.

Nici nu e nevoie.

Plutim într-o sferă continuă,

aparent luminoasă,

de izolare. Asta e temniţa noastră.

A nu mai şti unii de alţii.

La început era a ne face că

nu mai ştim unii de alţii.

Însă orice minciună exersată

suficient de mult timp

începe să treacă drept adevăr.

Cine fluieră?

Nimeni. Ce frumos ar fi să aud

un fluierat.

Al altcuiva.

Dacă mă auzi, fluieră te rog pentru mine.

fluieră pentru

nu e prea târziu.

(Lucian Alecu)

 

lucian alecu

 

Advertisements