A fost odată o cetate. Era măreaţă şi însemnată printre celelalte cetăţi, prin turlele ei înalte, care se vedeau chiar şi de la zeci de kilometri depărtare, prin aşezarea într-o zonă feerică, paradisiacă, prin semeţia pe care o transmitea.

Era înconjurată de jur împrejur de un gard din trandafiri, de un roşu nemaivăzut, care picurau în fiecare dimineaţă roua lor ca de cristal pe iarba verde-strălucitoare ce-i înconjura. Nici prin gând nu i-ar fi trecut cuiva aflat prin zonă că printre petalele fermecate, trandafirii aceia au şi ţepi ascuţiţi, care nu le dau voie trecătorilor să îi RUPĂ. De altfel, nu puţini au fost cei ce s-au rănit, încercând să culeagă florile care împrejmuiau cetatea.

Zidurile cetăţii erau groase, construite din piatră de râu, adunată de oştenii săi cu multă trudă şi pusă în aşa fel încât niciun loc să nu rămână descoperit. Avea ferestre uriaşe, prin care soarele nu contenea să bată în fiecare zi, chiar dacă se bloca mereu de gratiile ce aveau grijă să nu dea voie nici luminii, dar nici pericolelor, să se apropie de cetate. Sus, în turnuri, existau nişte ochi mari şi vigilenţi, care priveau în depărtare, pentru a se asigura că niciun pericol nu o va pune în primejdie…nici pe ea, nici pe locuitorii săi. Iar atunci când un potenţial pericol avea să se apropie de cetate, fie el şi un singur om, sau poate un mic animal, ochii cei vigilenţi dădeau semnalul la poarta înaltă, din lemn de stejar, ce avea să se închidă numaidecât.

Era o cetate puternică, capabilă să se apere singură, numai prin imaginea pe care o afişa.

Era o cetate puternică, capabilă să se apere singură. Sau, cel puţin, asta arăta.

Şi-a construit mecanismele de apărare, aparent banale, dar bine puse la punct şi cu mare prudenţă, încă de demult, atunci când teritoriul acela era cotropit de războaie, de foamete, de boli. Pentru că îşi dorea ca locuitorii săi să fie în siguranţă, cetatea şi-a expus puternicele armuri şi, pe măsură ce mecanismele sale de apărare creşteau, locuitorii fortăreţei au ajuns să scape de teama de a fi răniţi.

Se spune însă că, într-o zi, pe vremea unui mare război din această lume, un oştean al armatei inamice a reuşit să treacă şi de trandafiri, şi de poartă, şi de ochiul cel vigilent din turn. Odată pătruns în cetate, acesta a început să împrăştie teroare. Mulţi locuitori au fost chinuiţi, părinţi mutilaţi chiar sub ochii copiilor lor, care nu mai conteneau să plângă, de frică şi de suferinţă. Mai mult, oşteanul acesta a adus şi o formă ciudată de ciumă în cetate, care s-a răspândit imediat, îmbolnăvind mai bine de trei sferturi din locuitori…Mult timp le-a trebuit acestora să se vindece…mult timp i-a trebuit cetăţii să îşi revină după acel eveniment.

Terifiată, cetatea a DECIS să îşi mai construiască un zid suplimentar de protecţie şi să ferece poarta de la intrare cu două lanţuri groase şi douăsprezece lacăte, pentru a nu mai exista absolut niciun pericol să SUFERE…Acum, locuitorii ei se puteau simţi cu adevărat în siguranţă.

Într-o zi toridă de vară, trecu prin faţa cetăţii o bătrânică, veştejită de arşiţa verii, însetată şi cu picioarele amorţite de la atâta mers. Se pare că venea de departe şi mai avea mult de mers, până la una din suratele ei, care era pe moarte. Dorindu-şi să o vadă pentru ultima dată înainte să părăsească această lume, bătrânica avea ca singur obiectiv să ajungă în tărâmul unde locuia sora ei.

Întrucât a străbătut o bună parte din drum prin pustietate, femeia a rămas fără apă şi fără mâncare, puterile scăzându-i pe zi ce trece, pe măsură ce soarele ardea tot mai tare. Ajunsă în faţa cetăţii, bătrâna se aşeză pe o piatră, admirând măreţia, dar şi frumuseţea construcţiei în faţa căreia se afla. Privi mai întâi tufele de trandafiri, milioanele de flori de un roşu aprins care se găseau de jur împrejurul cetăţii. Îi admira poarta imensă, ferecată de lanţurile groase şi de lacăte, ferestrele mari şi turlele ce se înălţau la cer, ZIDURILE groase…Lihnită de foame şi de sete, femeia se hotărî să ceară ajutor cuiva din cetate. Bătu la poarta cea măreaţă, însă nu ieşi nimeni. După un timp, se auzi un ecou, o voce care parcă venea din neant, dar care, în acelaşi timp, părea că ar veni de foarte aproape. Era o voce din turla principală a cetăţii.

„Cine eşti şi ce vrei de la noi? Ai deranjat deja toţi locuitorii cetăţii când ai bătut la poartă. I-ai speriat de moarte…. Cine eşti?”

„Sunt doar o simplă bătrână, ce călătoreşte de departe şi mai are mult de mers… am rămas fără apă şi fără mâncare…. vă rog să vă înduplecaţi şi să mă ajutaţi să ajung la sora mea, care e bolnavă şi pe care s-ar putea să n-o mai prind… să îmi iau rămas-bun de la ea. Nu am vrut să vă deranjez, şi cu atât mai puţin să vă sperii….”

„Bătrână netrebnică, – se auzi din nou vocea din turlă – cum îndrăzneşti, tu chiar nu ai auzit de noi? Tu ştii prin câte am trecut – NOI, CETATEA, ştii câte cataclisme şi războaie am îndurat? Câte epidemii şi molime am suportat? Crezi că cele două perechi de ziduri sunt puse doar de frumuseţe? Şi trandafirii, cu spinii lor ascuţiţi? Ştii prin câte am trecut de am ajuns să ne ferecăm cu douăsprezece lacăte? Şi tu vii acum şi ne ceri să îţi deschidem, doar din cauză ca nu mai ai apă? Sunt izvoare mii… bea de acolo, dacă într-adevăr ţi-e sete şi nu cumva eşti o iscoadă trimisă de un inamic.”

„Mă scuzaţi, replică bătrâna, nu am vrut să vă supăr, şi nici să credeţi că aş fi vreun duşman. Am căutat izvoare, dar din cauza caniculei, au secat, iar cel mai apropiat oraş e la cincisprezece kilometri depărtare… vă rog! Măcar puţină apă… vă rog, fie-vă milă…”

„Ei, atunci să mori de sete, căci NOI, CETATEA, nu te credem, ori eşti un duşman, ori un trimis al lui. Lasă-ne în pace!”, spuse din nou, vocea…după care se lăsă o linişte infinită.

Disperată şi cu lacrimi în ochi, bătrânica se aşeză din nou pe bancă, sperând că i se va face milă cuiva de ea şi că îi va aduce apă… Se lăsă seara şi auzea din interiorul cetăţii chiuituri şi râsete – pesemne că locuitorii petreceau, fără vreun gând de a ajuta pe cineva din exterior. Spre dimineaţă, aceasta dori să îşi umezească buzele cu roua de pe trandafiri, dar mare necaz dădu peste ea când se înţepă în spinii cei ascuţiţi iar sângele nu mai contenea să îi curgă din mâini. Se hotărî să plece mai departe, cu speranţa că va găsi ajutor spre a-şi termina călătoria, în altă parte. Însă nici nu făcu zece paşi, că se prăbuşi, ostenită, însetată şi înfometată.

Trecură trei zile, când, istovită cu totul, bătrânica îşi dădu duhul, cu lacrimi în ochi, dar fericită că îşi va putea întâlni sora, poate într-o lume mai bună… cu un ultim cuget, îşi mai aruncă privirea spre cetate, minunându-se de măreţia zidurilor şi a ferestrelor, de trandafirii cei roşii…de tot ceea ce această cetate avea…

Nu după mult timp, unii dintre locuitorii cetăţii, observând că ceva ciudat se vedea aproape de poartă, hotărâră să iasă şi să vadă ce se întâmplă. Descoperiră femeia aceea bătrână, stinsă de durere şi de foame, chiar lângă poarta lor. Încă mai puteau vedea urmele lacrimilor de suferinţă de pe faţa ei şi degetele încleştate, ca şi cum, înainte să moară, de furie, ar fi vrut să sugrume pe cineva. În acelaşi timp, un fenomen straniu avu loc: din petalele trandafirilor începu să curgă sânge, de parcă aceştia îşi plângeau sufletul pentru moartea unui om nevinovat… Imediat, locuitorii cetăţii şi-au dat seama că bătrâna fusese un suflet bun şi sincer şi că singura ei nevoie fusese aceea de a primi hranăşi apă, exact aşa cum le ceruse… fără vreo urmă de minciună, fără vreo rea intenţie…

A fost odată o cetate. Semeaţă, ce exprima putere prin măreţia ei. Cu ziduri înalte şi groase, cu multe mecanisme de apărare împotriva cotropitorilor. Dar nu numai împotriva lor, căci, de teama de a nu fi distrusă, cetatea a ales să nu mai dea voie nimănui să treacă pe poartă. A ales să nu se mai deschidă în faţa niciunui suflet neajutorat, sau al unuia ce îşi dorea să o viziteze, fără a-i face vreun rău…

Te invit acum să priveşti în interiorul tău. În ce fel te face să te simţi povestea cetăţii? În ce măsură rezonează cu ceva din tine? Tu ce fel de cetate ai fi? Una cu ziduri groase, care nu lasă pe nimeni să intre în interiorul ei, sau una cu ziduri mai subţiri şi mai maleabile? Una măreaţă, dar prudentă, sau una care se lasă uşor cotropită de cuceritori? Fii atent la emoţiile şi la starea ta de acum, la ce îţi trece prin minte când te gândeşti la zidurile cetăţii, la ce­-ţi vine să faci… chiar aşa, ce îţi vine să faci cu ZIDURILE TALE? Dar cu gratiile de la fereastră şi cele douăsprezece lacăte?

Nu mai laşi pe nimeni să intre sau alegi, responsabil şi matur, să dai voie să treacă de poarta ta persoanele pe care vei fi ajuns să le cunoşti suficient încât să-ţi dai seama că nu-ţi vor răul şi că se vor bucura de îndată ce lanţurile groase de la poartă se vor desface…

Dă-ţi voie să fii o cetate! Una măreaţă şi chipeşă. Semeaţă şi senină. Caldă şi primitoare. Da-ţi voie să laşi să locuiască în tine cine merită, asumă-ţi riscurile, fiind conştient de ele, şi bucură-te de fiecare experienţă, de fiecare interacţiune. Care va face trandafirii să înflorească tot mai mult…

 Valush Constantin este psiholog, masterand în Psihodiagnoză, Psihoterapie Experienţială Unificatoare (PEU) şi Dezvoltare Personală, Universitatea Bucureşti.

Valush Constantin

 

Advertisements