Drumul inițiatic al omului interior se măsoară în intensitatea a ceea ce resimte astăzi pentru ieri. Ce-l ține legat pe „ceea ce este” de „ceea ce a fost” sunt fie mulțumiri pentru viață, grație atâtor bucurii, fie păreri de rău aruncate care-ncotro. Sunt amintiri fosilizate expuse în interiorul tău. Sunt lucruri pe care tu le vezi pentru că tu le-ai creat… Doar așa trăiești puțin din desăvârșirea creatorului care simte pentru ceea ce creează. Creația impune perspectivă. Ea dă sensul și privirea. Cele din urmă sunt expresii a ceea ce s-a trăit. Sensul și privirea sunt exterioare a ceea ce se trăiește în interior și asta deoarece fiecare istorie își are tragismul ei sau, mai bine spus, pesimismul ei. În umbra pesimismului, joacă regretul…

Auzim multe despre oameni care s-au luptat și au învins. Oameni care au considerat că viața nu-i doar un barbar ivit de după vreun delușor mai lăturalnic, ci un dușman în toată firea pe care trebuie să-l trântești de pe un munte ca să-i stingi suflarea. Retorica câștigătorului îi dă dreptul de a-și etala isprăvnicia. Discursul său e unul evocator al greului ușor. „Viața merge înainte!” este expresia învingătorului. Oare? Această „impersonalizare” de la „eu” la ceea ce este exterior mie îmi dă dreptul să mă consider un câștigat? Alții mărturisesc rece: „nu regret nimic!” – însă aș vrea să știu, și poate și tu, ca și mine, ce-i nimicul care-i cuprinde.

Toate formele de dominare a ceea ce trăiești și-au găsit expresia în a preamări mersul înainte al lucrurilor. De data aceasta vă propun o preamărire a mersului înapoi. Mersul înapoi îți propune o banală apropiere de un paradox. Vei trăi astfel o formă a aneantizării. Regretul îți propune să vezi ceea ce n-ai căutat să vezi, ceea ce nici nu ai căutat să faci sau să zici. Pentru că, necugetat de altfel, afundarea într-un lirism al materiei s-a transformat în înec. Așa se creează irealitatea. Dar tu trăiești în realitate atunci când trăiești în propria-ți „deziluzie”. Iluziile ne-au acaparat într-o așa măsură, încât realitatea revărsată dincolo de acestea devine vis. Visul ne trăiește pe noi, iar nu noi visul. Regretul te-a adus din nou printre noi. Cel căruia i-ai răspuns unei invitații te întâmpină merituos. Așa te întâmpin și eu: bine ai venit! Poate era nevoie să scapi de iluzii… se întâmplă să pierzi… știi și tu, este acea perspectivă în care unul are ceea ce credeai că ai tu, altul se bucură de ceea ce ai crezut că te bucuri tu, alții consumă din ceea ce sperai tu. Suficient încât să-ți spui că uneori trebuie să te oprești, să aplauzi și să privești spectacolul prin ochii celuilalt.

Într-un regret regăsești calitatea de a fi om. Nu știu cum se întâmplă, dar și dacă aș avea nouă vieți, tot doar pe a zecea aș ști cum să o trăiesc. Auzim șoptiri ușoare, dar dacă ne apropiem de ceea ce nu se aude, ne strigă în urechi că avem nevoie de o „Introducere în existență”. Ba nu! Treaba asta merită un titlu mai complicat. Avem nevoie de „Prolegomene la arta de a trăi”.

Viața fericită este să regreți că ai regretat toate astea… nu la sfârșitul vieții… cine știe ce ne trece prin minte atunci… dar tot la vreun sfârșit. Știi ceva? Tocmai a venit un alergător și mi-a spus că singura probă olimpică care nu se premiază este fuga de tine însuți. Doar când te-ai ajuns pe tine și ți-ai înmânat singur ștafeta, ceilalți izbucnesc în urale. Doar atunci ești un învingător. Învingător pentru ca te-ai ajuns și te-ai și depășit.

Nu te pierde cu firea dacă încă n-ai reușit. Mai suntem mulți ca tine. Te poți scuza cu faptul că nimeni nu te poate cunoaște. Nici tu pe tine și nici alții. Asta ești – un necunoscut. Am să închei aici. Știu… orice discurs cinic și orice stângăcie își merită critica, dar lasă-mă înainte de asta să-ți ofer o prietenească bătaie pe umăr, un mic zâmbet și un șoptit ușor:

Prietene, iubind prea mult lucrurile de pe pământ le pierzi pe cele ce nu sunt de pe pământ!

Alexandru Filip Popovici este psiholog, masterand în Psihodiagnoză, Psihoterapie Experienţială Unificatoare (PEU) şi Dezvoltare Personală, Universitatea Bucureşti

filip